vineri, 26 noiembrie 2010

Poate, intr-o zi...

Mă întorc acasă. Revin în locurile unde m-am simţit ca acasă, ca în locul de unde am venit. Ştiu că din acte reiese că aş fi din altă parte, dar locul de care simt că aparţin, locul unde mă simt ca acasă e dincolo de munţi. E o altă lume, în care mă întorceam în serile când mă simţeam obosit, locul în care mă întorceam în mintea mea, atunci mă simţeam gonit din lumea oraşului meu, când eram sătul să răspund la telefon, sătul să fiu important şi responsabil, când nu-mi păsa cât de bine sunt văzut, când aş fi vrut să fiu nevăzut.
De aceea în această dimineaţă când oraşul nu s-a trezit am plecat spre locul unde ar fi trebuit să fie casa mea. Mă simţeam ceva mai bine, maşina înghiţea kilometrii, copacii, dealurile, munţii treceau în fugă pe lângă mine, ştiau că merg acasă şi mergeau să oprească gândurile mele, grijile mele să le oprească dincolo de munţi.
Şi am ajuns. Casele, drumurile pietruite erau la fel de liniştite şi tăcute. Am respirat fiecare imagine, am închis fiecare parfum de flori în mintea mea. Oamenii de dincolo de munţi treceau liniştiţi pe drum, nu ştiau că revenisem acasă. Am ajuns sus pe un deal şi am privit oraşul care suna ca acasă, ca o melodie cântată seara când veneam obosit de la servici, când căutam un sens în viaţa zbuciumată din oraşul în care nimic nu părea să mai fie al meu. Şi deodată am suprapus cele două case şi am înţeles că trebuie să mă întorc în oraşul ce simţeam că nu e acasă. Am strâns imaginile, parfumul, liniştea, le-am pus într-un buzunar de la haină şi am plecat de acasă.
Am trecut din nou munţii, şi am revenit în oraşul în care mă aşteptau gândurile mele, grijile mele. Intrând în oraş le-am luat, le-am pus în celălalt buzunar şi poate într-o zi voi scrie despre ele.
De mâine voi reveni la serile în care mă simt obosit,  în care caut un sens, în care sunt important şi responsabil, în care aş vrea să fiu nevăzut.
Şi poate într-o zi mă voi simţi şi aici acasă. Acum însă trebuie să răspund la un telefon.

joi, 18 noiembrie 2010

Despre aceste zile

Am regăsit cu plăcere  poezia lui M. Vișniec, Corabia:

”Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun”


Este exact situația de acum. Totul se prăbușește în jurul nostru, o resemnare ușor ironică ne-a cuprins, suntem aproape de faza de acceptare.
Dincolo de toate acestea se află însă mesajul lui M.Eliade, mesaj pe care puțini l-au auzit și dacă l-au auzit și mai puțini l-au înțeles. Nu e scris direct, așa cum a scris Malraux (”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), mesajul l-am găsit indirect citind povestirile de la ”Fata căpitanului” până la ”19 trandafiri”. De fapt mesajul era ascuns în ”19 trandafiri”, dar pentru a-l înțelege am fost pregătit de povestirile anterioare. Desigur, alții l-au vazut direct. De fapt într-un alt fel M.Eliade ne-a povestit ce se va întâmpla zilele acestea. Când toate libertățile vor muri încet-încet (și nu e nevoie de o dictatură pentru asta - vezi ”Brave New World” a lui A.Huxley - în engleză titlul îmi place mai mult), deci când toate libertățile vor muri, supraviețuirea va depinde de ultimul tip de libertate ce nu poate fi suprimat decât prin propria voință: libertatea interioară.

”dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam

cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...
”

p.s. am avut norocul să aud încă din liceu această poezie la una din serile acelea frumoase ale ”Cenaclului de Luni” când toți cei de acum erau atunci.

luni, 15 noiembrie 2010

Adunare APASC

Dragi colegi, va anunt pe aceasta cale, ca joi, 18.nov.2010, orele 18,30, la sediul din b-dul Libertatii, are loc sedinta Consiliului Director APASC. Sunt imputernicit sa va anunt ca sunt invitati sa participe TOTI MEMBRI APASC fondatori si asociati, din Bucuresti si din provincie. Consideram ca este momentul pentru un bilantz al asociatiei: unde suntem, incotro ne indreptam, cine se implica pe mai departe, etc. Le oferim posibilitatea celor care au ceva de spus sa o faca, deschis si in fatza!
Rog sa confirmati prezenta.
Cu bine si pe curand.
                             
                                                  Adrian Zaharia - manager

joi, 11 noiembrie 2010

Marea

Chiril se trezi. Din nou acel vis: toate se dărâmau și dincolo de toate se vedea marea, iar sub tălpile goale, zăpada. Și deodată visul începu să se micșoreze până ajunse la dimensiunile unei scame de pe covor. Din vântul ce vuia în urechi pe malul înzăpezit rămase liniștea. Privi prin cameră, încercând să-și amintească unde era. Și își aminti: criza de nervi, nu mai avea loc în cameră, nu mai era nimic de suportat, trebuia să iasă, să ajungă undeva unde se putea respira. Începuse să strige ca și cum țipătul ar fi putut sparge în cioburi camera.

”Și acum aici. Lângă patul meu prietenulcarenutelasăcândainevoie. Vede că m-am trezit și mă întreabă politicos ce mai fac, de parcă m-ar fi văzut pe o bancă în parc. Mă simt mai bine, îi spun. Și pentru ca să nu vorbesc prea mult prietenulcarenutelasăcândainevoie începe el să povestească, de ceea ce mai face fratele lui. Aș vrea să-i spun să tacă, să mă lase în pace, nu mă interesează nici fratele, nici persoana lui. La un moment dat prietenulcarenutelasăcândainevoie își dă seama că mă plictisește și după ce mă salută scurt pleacă”.


Chiril se sculă din pat, își puse halatul pe el și ieși pe hol.
- Ce faci, Matei?
Omul chel îl îmbrățișează, pupându-l pe ambii obraji.
- Nu sunt Matei! spune Chiril puțin iritat
- Ei, știu eu că tu ești Matei! Cum adică să nu fii tu Matei? Adică ce, eu să nu-l știu pe Matei? ... Ia spune, ai văzut, nevastă-mea are grijă de canari?
Resemnat, Chiril spuse oftând:
- Da.
- Știam eu – cum să nu aibă ea grijă de canari.
L-a mai îmbrățișat odată și înainte să plece îi spuse zâmbind:
- Să nu mai minți: tu ești Matei!
Chiril scoase mâna din buzunar. Mâna transpirată o șterge de halat. Și deodată își aminti, o prinsese de mână, ea și-a retras mâna și s-a șters de sacou ca și cum atingerea lui ar fi murdărit-o. Nici nu s-a uitat la el și a plecat. În urma ei a rămas parfumul ei. Parfumul ei, drăguț și amabil, a mai rămas un pic cu el, nu a vrut să-l lase singur.
- Vă caută domnul doctor, auzi în spatele lui o voce, dar nu apucă să vadă cine era pentru că se trezi.
Privi prin cameră, Adriana lângă el în pat.
- Iar ai visat urât? întreabă ea fără să ridice capul din pernă.
El nu îi răspunse și ea adormi la loc. Visul îl urmărea încă. Făcea lucrurile mecanic și deodată se trezi în stradă întrebându-se încă de rostul visului. Trecu strada de parcă răspunsul ar fi fost pe celălalt trotuar, dar nu ajunse să vadă asta, mașina pusese frână prea târziu, lumea se sparse în cioburi și dincolo de acestea văzu, revăzu, marea.




http://farm4.static.flickr.com/3133/2803031783_cbfc34474e.jpg

POVESTE

- De ce crezi că trebuie să ajungi scriitor?
Eva il privea calmă, cafeaua aburindă pe masă, ochii ei albaștri. Întrebarea asta revenea mereu și mereu, așa cum mereu mama lui îl întreba: de ce nu vrei tu să fii un băiat ascultător, să nu te mai cerți cu toată lumea.
- Vrei să spui că nu-ți place ce scriu? zide deodată Adam.
- Vreau să spun că nu ai perseverența unui scriitor.
- Bine, să spun că ai dreptate. Dar ce ai tu împotriva faptului că vreau să scriu, să sper că într-o zi voi ajunge să scriu acea povestire perfectă, la care visez mereu?
- Problema nu e că scrii. Problema ta este că nu ai puterea de a duce ceva până la capăt. De trei săptămâni ai scris abia trei pagini și, ceea ce este mai rău este că acest lucru îți place: te gândești cum, atunci când o să termini povestirea, pentru că tu ești sigur că o s-o termini, ai să spui oricui are chef să te asculte, că la început ți-a fost greu, chiar foarte greu, că, de exemplu, în primele trei săptămâni abia ai scris trei pagini.
- Încearcă să mă înțelegi, izbucni el. Problema nu e să scriu. Am povestirea aici în mine. Problema e să ajung s-o simt.
Atunci Eva îl prinse în brațe, își apropie buzele de urechea lui dreaptă și-i spuse încet:
- Și acum ce simți?

Imagine

miercuri, 10 noiembrie 2010

Mem

Nu uitati de debutul seminarului Noua paradigmă a sănătăţii personale în contextul Meta-Medicinei, care este chiar mâine la sediul APASC!
După, Camelia şi Corina vă invită la constituirea primului grup de dezvoltare personală, iar prima - şi cea mai frumoasă - temă este IUBIREA!

luni, 8 noiembrie 2010

Cateva statistici...

Acum, la putin peste 2000 afisari... România
1.267
Statele Unite ale Americii
 92
Slovenia
 12
Belgia
 7
Italia
 6
Germania
 4
Rusia 
4
 
Austria 1

24.10.2010, 3 comentarii
 54 Afişări de pagină
11.10.2010, 1 comentariu
 43 Afişări de pagină
19.10.2010
 37 Afişări de pagină
24.10.2010, 1 comentariu
 36 Afişări de pagină
 
06.10.2010 24 Afişări de pagină


Căutaţi cuvinte cheie
blog apasc
 22









apasc
 6









andra bolohan
 5









apasc blog
3









asociatia de psihologie aplicata si stiinte conexe
3









catalin bogdan faust
 3









catalin faust
 3









cursuri metamedicina
 3









stresul intre simptom psihologic
3









workshopuri psihologie 2010 hadrian vaida
 3