Crăciun?

Mai demult atunci când se apropia Crăciunul mai întotdeauna era un film cu un om rău ce vroia să fure Crăciunul. Reuşea într-o prima fază, dar mereu apăreau nişte copii care reuşeau să readucă Sărbătorile. Iar finalul era plin de emoţie, se auzeau colinde şi toţi zâmbeau fericiţi. Era drăguţ filmul deşi mi se părea imposibilă acea lume în care Crăciunul să fie furat. Şi dintr-o dată ...
A dispărut zăpada, au dispărut colindele, au apărut cozile la magazine şi dintr-o dată Crăciunul nu a mai avut miros, nu a mai avut aer de sărbătoare. Dar poate că acum încep să înţeleg Crăciunul, în zilele căruia Bethleemul era plin de oameni, afacerile prosperau, nu se găsea un loc de cazare, ca-ntr-o staţiune de iarnă. Și astăzi ca și  atunci spiritul Crăciunului merge pe străzi și nu găsește loc să stea. Sărbătoarea burții i-a luat locul.

Poate, intr-o zi...

Mă întorc acasă. Revin în locurile unde m-am simţit ca acasă, ca în locul de unde am venit. Ştiu că din acte reiese că aş fi din altă parte, dar locul de care simt că aparţin, locul unde mă simt ca acasă e dincolo de munţi. E o altă lume, în care mă întorceam în serile când mă simţeam obosit, locul în care mă întorceam în mintea mea, atunci mă simţeam gonit din lumea oraşului meu, când eram sătul să răspund la telefon, sătul să fiu important şi responsabil, când nu-mi păsa cât de bine sunt văzut, când aş fi vrut să fiu nevăzut.
De aceea în această dimineaţă când oraşul nu s-a trezit am plecat spre locul unde ar fi trebuit să fie casa mea. Mă simţeam ceva mai bine, maşina înghiţea kilometrii, copacii, dealurile, munţii treceau în fugă pe lângă mine, ştiau că merg acasă şi mergeau să oprească gândurile mele, grijile mele să le oprească dincolo de munţi.
Şi am ajuns. Casele, drumurile pietruite erau la fel de liniştite şi tăcute. Am respirat fiecare imagine, am închis fiecare parfum de flori în mintea mea. Oamenii de dincolo de munţi treceau liniştiţi pe drum, nu ştiau că revenisem acasă. Am ajuns sus pe un deal şi am privit oraşul care suna ca acasă, ca o melodie cântată seara când veneam obosit de la servici, când căutam un sens în viaţa zbuciumată din oraşul în care nimic nu părea să mai fie al meu. Şi deodată am suprapus cele două case şi am înţeles că trebuie să mă întorc în oraşul ce simţeam că nu e acasă. Am strâns imaginile, parfumul, liniştea, le-am pus într-un buzunar de la haină şi am plecat de acasă.
Am trecut din nou munţii, şi am revenit în oraşul în care mă aşteptau gândurile mele, grijile mele. Intrând în oraş le-am luat, le-am pus în celălalt buzunar şi poate într-o zi voi scrie despre ele.
De mâine voi reveni la serile în care mă simt obosit,  în care caut un sens, în care sunt important şi responsabil, în care aş vrea să fiu nevăzut.
Şi poate într-o zi mă voi simţi şi aici acasă. Acum însă trebuie să răspund la un telefon.

Despre aceste zile

Am regăsit cu plăcere  poezia lui M. Vișniec, Corabia:

”Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun”

Este exact situația de acum. Totul se prăbușește în jurul nostru, o resemnare ușor ironică ne-a cuprins, suntem aproape de faza de acceptare.
Dincolo de toate acestea se află însă mesajul lui M.Eliade, mesaj pe care puțini l-au auzit și dacă l-au auzit și mai puțini l-au înțeles. Nu e scris direct, așa cum a scris Malraux (”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), mesajul l-am găsit indirect citind povestirile de la ”Fata căpitanului” până la ”19 trandafiri”. De fapt mesajul era ascuns în ”19 trandafiri”, dar pentru a-l înțelege am fost pregătit de povestirile anterioare. Desigur, alții l-au vazut direct. De fapt într-un alt fel M.Eliade ne-a povestit ce se va întâmpla zilele acestea. Când toate libertățile vor muri încet-încet (și nu e nevoie de o dictatură pentru asta - vezi ”Brave New World” a lui A.Huxley - în engleză titlul îmi place mai mult), deci când toate libertățile vor muri, supraviețuirea va depinde de ultimul tip de libertate ce nu poate fi suprimat decât prin propria voință: libertatea interioară.

”dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...”

p.s. am avut norocul să aud încă din liceu această poezie la una din serile acelea frumoase ale ”Cenaclului de Luni” când toți cei de acum erau atunci.

Marea

Chiril se trezi. Din nou acel vis: toate se dărâmau și dincolo de toate se vedea marea, iar sub tălpile goale, zăpada. Și deodată visul începu să se micșoreze până ajunse la dimensiunile unei scame de pe covor. Din vântul ce vuia în urechi pe malul înzăpezit rămase liniștea. Privi prin cameră, încercând să-și amintească unde era. Și își aminti: criza de nervi, nu mai avea loc în cameră, nu mai era nimic de suportat, trebuia să iasă, să ajungă undeva unde se putea respira. Începuse să strige ca și cum țipătul ar fi putut sparge în cioburi camera.

”Și acum aici. Lângă patul meu prietenulcarenutelasăcândainevoie. Vede că m-am trezit și mă întreabă politicos ce mai fac, de parcă m-ar fi văzut pe o bancă în parc. Mă simt mai bine, îi spun. Și pentru ca să nu vorbesc prea mult prietenulcarenutelasăcândainevoie începe el să povestească, de ceea ce mai face fratele lui. Aș vrea să-i spun să tacă, să mă lase în pace, nu mă interesează nici fratele, nici persoana lui. La un moment dat prietenulcarenutelasăcândainevoie își dă seama că mă plictisește și după ce mă salută scurt pleacă”.


Chiril se sculă din pat, își puse halatul pe el și ieși pe hol.
- Ce faci, Matei?
Omul chel îl îmbrățișează, pupându-l pe ambii obraji.
- Nu sunt Matei! spune Chiril puțin iritat
- Ei, știu eu că tu ești Matei! Cum adică să nu fii tu Matei? Adică ce, eu să nu-l știu pe Matei? ... Ia spune, ai văzut, nevastă-mea are grijă de canari?
Resemnat, Chiril spuse oftând:
- Da.
- Știam eu – cum să nu aibă ea grijă de canari.
L-a mai îmbrățișat odată și înainte să plece îi spuse zâmbind:
- Să nu mai minți: tu ești Matei!
Chiril scoase mâna din buzunar. Mâna transpirată o șterge de halat. Și deodată își aminti, o prinsese de mână, ea și-a retras mâna și s-a șters de sacou ca și cum atingerea lui ar fi murdărit-o. Nici nu s-a uitat la el și a plecat. În urma ei a rămas parfumul ei. Parfumul ei, drăguț și amabil, a mai rămas un pic cu el, nu a vrut să-l lase singur.
- Vă caută domnul doctor, auzi în spatele lui o voce, dar nu apucă să vadă cine era pentru că se trezi.
Privi prin cameră, Adriana lângă el în pat.
- Iar ai visat urât? întreabă ea fără să ridice capul din pernă.
El nu îi răspunse și ea adormi la loc. Visul îl urmărea încă. Făcea lucrurile mecanic și deodată se trezi în stradă întrebându-se încă de rostul visului. Trecu strada de parcă răspunsul ar fi fost pe celălalt trotuar, dar nu ajunse să vadă asta, mașina pusese frână prea târziu, lumea se sparse în cioburi și dincolo de acestea văzu, revăzu, marea.

POVESTE

- De ce crezi că trebuie să ajungi scriitor?
Eva il privea calmă, cafeaua aburindă pe masă, ochii ei albaștri. Întrebarea asta revenea mereu și mereu, așa cum mereu mama lui îl întreba: de ce nu vrei tu să fii un băiat ascultător, să nu te mai cerți cu toată lumea.
- Vrei să spui că nu-ți place ce scriu? zide deodată Adam.
- Vreau să spun că nu ai perseverența unui scriitor.
- Bine, să spun că ai dreptate. Dar ce ai tu împotriva faptului că vreau să scriu, să sper că într-o zi voi ajunge să scriu acea povestire perfectă, la care visez mereu?
- Problema nu e că scrii. Problema ta este că nu ai puterea de a duce ceva până la capăt. De trei săptămâni ai scris abia trei pagini și, ceea ce este mai rău este că acest lucru îți place: te gândești cum, atunci când o să termini povestirea, pentru că tu ești sigur că o s-o termini, ai să spui oricui are chef să te asculte, că la început ți-a fost greu, chiar foarte greu, că, de exemplu, în primele trei săptămâni abia ai scris trei pagini.
- Încearcă să mă înțelegi, izbucni el. Problema nu e să scriu. Am povestirea aici în mine. Problema e să ajung s-o simt.
Atunci Eva îl prinse în brațe, își apropie buzele de urechea lui dreaptă și-i spuse încet:
- Și acum ce simți?

Seara

Mi-e greu sa scriu despre mine. Sa ma vorbesc de bine s-ar spune ca ma laud. Sa ma vorbesc de rau nu-mi prea vine. Adevarul e ca ajung si in astfel de momente, cand nu se mai intampla nimic important in jurul meu, de fapt nu mai vreau sa vad ce e in jurul meu. Este ceea ce numesc criza, iar prietenul meu David Ioachim numea perioada de acumulare. Si cred ca el avea dreptate. Scrii, creezi tot felul de lucruri si deodata obosesti. Iar oboseala o vezi prea tarziu, asa ca atunci cand nu poti dormi de oboseala si stai treaz si ai vrea sa scrii ceva, dar cu computerul in fata nu poti decat, eventual, sa joci un solitaire. Iar daca nu iese pasenta, Sportul pierde un meci (inca unul!) si nici guvernul nu cade, deja incepi sa crezi ca totul e vesnic, inclusiv starea de criza. De aceea voi inchide computerul, ma voi aseza pe un fotoliu si am sa citesc. Asta sper asa cum sper ca mana mea nu va gasi telecomanda. Sunt asa de plictisit incat am renuntat si la diacritice.

Criza de seară

Noaptea în faţa computerului. Un reflex. Scriu pe blog pentru că nu apuc să mai scriu altfel. Scriu pentru că nu trebuie să uit să scriu. Pentru că există tentaţia de a face fotografii, de a mă exprima prin imagini, de mă pierde în imagini. Era o vreme când scriam pe foi de hârtie cu pixul şi mă plimbam prin Herăstrău. Nu aveam aparat foto, aveam doi ochi care priveau şi nu puteam lua nimic cu mine. Erau doar emoţii. Azi avem tot felul de instrumente de stocare şi stocăm. Şi ajungem să punem totul într-un loc sigur, pe computer, pe dischete, pe stick-uri, pentru ca poate vom avea nevoie. Şi de fapt nu facem decât să reluăm nişte obiceiuri vechi: într-o curte se pune totul în magazie, se aduce tot ce nu ne trebuie la oraş în casa de la ţară, devenim astfel migratori mutând lucrurile dintr-un loc în altul pentru a nu le pierde şi nu ne dăm seama că de fapt modul devine scop şi pierdem mult mai mult. Că a păstra devine mai important decât a crea.
Şi atunci poate ar trebui să învăţ mai bine butonul off (oftatul instrumentelor ce ar dori să ne domine) şi să opresc computerul, televizorul, muzica de pe mobil, să opresc mobilul şi în liniştea serii să deschid o carte şi să citesc. Eventual, cu creionul în mână, făcând sublinieri pe care nu le voi revedea niciodată. (Cristian Pomohaci, www.informaticaro2000.net)

Final Alz (prima parte)

Astăzi trebuie să plec. Trebuie să ajung acasă. La mine acasă unde să pot să. Trebuie să fac ceva şi când o să ajung acasă am să ştiu ce. Mă privesc în oglindă. Sunt în pijama. Costumul meu cu care mergeam la facultate. Deschid un dulap, dar acolo nu sunt haine. Prosoape, cearceafuri. Poate au ascuns hainele sub toate astea. De ce să ţii cearceafuri cu prosoape într-un dulap, dacă nu vrei să ascunzi ceva? Scot prosoapele unul câte unul, apoi cearceafurile. La început cu grijă le pun jos. Am scos cam jumătate din ele şi hainele mele nu se văd. Deja simt că mă enervez, nu mai am timp, şi le scot repede şi le arunc pe jos. Dulapul gol în care nu este costumul meu. Sigur l-au ascuns în altă parte. Nu mai am timp. Mă uit prin cameră şi văd halatul. Am să-l iau pe acesta şi când voi ajunge acasă am să mă schimb. Halatul e plăcut la atingere, e moale. Mă privesc în oglindă, şi chiar îmi stă bine. Vor zice că am ieşit un pic din casă să-mi cumpăr ţigări. Deschid uşa încet, mă uit pe hol. Nu e nimeni. Holul mic, apoi sufrageria. Din bucătărie se aud voci. Sper să nu deschidă uşa. Aş fi vrut să fiu şi eu acolo, să aud ce vorbesc. Aş fi vrut să fiu în multe locuri, dar m-am mulţumit să fiu aici. M-am mulţumit? Poate altcineva m-a mulţumit. Mi-a dat ceva să fiu mulţumit, să fiu în mulţime. Să fiu o parte dintr-o mulţime, mulţimile se notează cu litere mari, fie o mulţime A mare din care am făcut parte. Apoi au făcut ceva şi am ajuns în mulţimea B mare apoi în C mare şi în final am ajuns la z mic. Mă simt ca un z mic ce merge prin mulţimea de oameni de pe stradă, unii mă privesc ciudat, nişte icşi care privesc un zet ciudat. Poate că nu zetul, ci halatul zetului îi miră. Să ajung acasă, acasă la mine unde sunt un a sau b chiar dacă mici, pentru că aşa se notează elementele unei mulţimi. Camera mea, un pat o masă şi cărţi puse în. Normal că nu-mi amintesc. Normal în condiţiile în care am luat tot felul de medicamente ca să uit. Şi apoi vor spune că sunt bolnav. Că am boala de uitare. Aş fi vrut să uit multe, să uit femeile care nu m-au iubit, să uit şi să mă trezesc într-o dimineaţă doar cu amintirile frumoase: băiatul meu la 18 ani întrebându-mă despre ce este o relaţie cu o femeie, cum începe şi cum se termină ea. Relaţia, pentru că femeile sunt infinite. La ora asta probabil că mă caută prin casă. Probabil că au intrat în panică. Cine ştie unde aş putea ajunge şi să povestesc despre ceea ce vor ei sa-mi facă. Ce vor ei să-mi facă? Unde or fi pus blocul meu? Sau dacă găsesc blocul oare nu cumva or fi pus apartamentul în altă parte? Să încerc să-mi amintesc. Strada Lizierei, numărul. Ce număr. Nu are importanţă. Dacă voi ajunge acolo am să caut blocul. Domnul cu servietă îmi zâmbeşte şi cred că ar putea să mă ajute. Îl întreb unde e strada, şi-mi arată o staţie de tramvai şi chiar mă ajută să urc. Vă simţiţi bine? Mă întreabă. Da, îi răspund, nu mai ştiam cum să ajung acasă. Aveţi un număr de telefon unde putem suna? Devin mai atent, dacă a fost trimis de ei? Are o geantă neagră, nu poartă pardesiu deşi e cam frig afară. Mulţumesc îi spun, mă descurc de aici. Ar vrea să insiste, mă priveşte atent, dar îi spun mai tăios, mulţumesc, mă descurc. Cum doriţi, îmi spune şi coboară. Nu am mai fost cu tramvaiul de mult timp. Lumea se uită ciudat la mine. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alz 09

Încă o dimineaţă. Mă trezesc. Din nou aş vrea să văd camera mea, din apartamentul meu. Din nou sunt în camera în care patul meu stă în altă parte. Când mă trezesc aş vrea să fiu acolo, dar sunt aici. Orice aş face nu pot fi acolo. Sunt aici, unde sunt oameni care-mi dau medicamente, să uit, să uit de mine, să nu mai îmi amintesc de nimic din ce a fost. E un acum, aşa cum îl vor ei. Eu nu vreau acest acum. Aş vrea să fiu din nou la facultate, să fiu din nou cu colegii mei, să vin acasă şi Adriana să mă întrebe cum a fost azi. Iar eu să spun, plin de mine, a fost greu şi ea să zâmbească. Zâmbetul ei. Oare mai ştiu eu cum zâmbea ea? Oare ea mai există? Sunt oare căsătorit cu ea? Parcă era soţia lui Matei... Dacă eu sunt aşa de bătrân, ea ar trebui să fie la fel. Şi nu mai seamănă cu cea pe care o ştiam. Aşa că ar putea să pună orice femeie să spună că e Adriana. Eram pe o bancă şi mă gândeam ce-ar fi dacă femeia de lângă mine ar fi soţia mea. Ca un joc. Mă uitam cu coada ochiului la ea şi încercam să-mi imaginez. Deobicei pentru jocul ăsta nu căutam femei frumoase. Nu frumoase aşa cum vedea toată lumea. Frumoase. O femeie care zâmbeşte e mai frumoasă decît o femeie frumoasă care nu zâmbeşte. Pe fereastră se vede un copac. Parcă nu era aici. M-or fi mutat în altă casă care seamănă cu cealaltă. De ce ar face asta? Pun mâna pe frunte şi văd brăţara. Nu am scăpat de ea. Şi nici ea de mine. Suntem legaţi unul de altul. Acum la lumină o văd mai bine. E gri şi e metalică. Pun limba pe ea, dar nu are gust. Scrie ceva pe ea, dar nu înţeleg. Probabil e un cifru. Poate că e ceva despre mine. Sfârşitul lumii în care ne vor însemna pe toţi. Poate de asta nu pot scoate brăţara. Semnul fiarei e pe ea. Mă simt prins, fără scăpare. Poate nu vor casa mea, poate vor sufletul meu. Poate i-a pus Fiara. Oare nu or avea şi ei brăţări? Ce s-a întâmplat azi-noapte. A fost azi-noapte? Sau a fost altă noapte care a fost demult. Şi eu acum. În ce an suntem? Mă uit la ceas şi ceasul arată altfel. Normal că l-au schimbat, ca să nu pot să-l citesc. Să nu ştiu cât e ceasul, să nu ştiu când vin ei cu medicamentele. Dar nu au mai fost demult. Poate le pisează şi le pun în mâncare. Şi ce să fac? Să nu mănânc? Acum aş putea să mă scol din pat. Şi dacă mă scol să mă duc unde. Să ies pe hol. Iar de pe hol. Ştiu că era o baie. Şi apoi o cameră mare. Undeva ar trebui să găsesc uşa să ies.
- Unde vrei să mergi bunicule?
- Să merg acasă la mine.
- Dar aici e casa ta, spune nepoata
Oare chiar crede ce spune? Nu mai ştiu cum o cheamă, oricum nu are importanţă pentru că oricum i-aş spune ar zice că nu acela e numele ei. Îşi schimbă numele în fiecare zi ca să mă zăpăcească.
- Da, spun, o fi şi asta casa mea, dar eu vreau să ajung la cealaltă casă a mea.
- Care cealaltă?
- Cea în care stau.
- Unde se află?
Mă uit la ea să văd dacă-şi bate joc de mine. Credeam că ţine cu mine, că vrea să mă ajute, dar şi ea e cu ceilalţi.
- Acolo unde sunt cărţile mele.
- De ce ai nevoie de cărţi?
- De ce nu mă întrebi de ce avem nevoie de cultură?
- Care cărţi? Spune un titlu
Ştiu. Sigur ştiu. Acum m-a luat repede şi desigur că nu o să-mi amintesc. De fapt asta vor şi ei. Ca eu să nu-mi amintesc şi apoi să spună că de fapt nu am avut nici o carte.
- Probabil o să spui că anul ăsta nu am avut nici un curs. Că a ţinut altcineva cursurile mele.
- Bunicule de 10 ani le ţine altcineva. Acum 10 ani ai ieşit la pensie şi a rămas Maria în locul tău.
Deci asta era. De asta îmi dau pastilele. Să uit, să poată lua Maria cursul meu. Să mă zăpăcească, să mă convingă că a fost acum 10 ani. De parcă eu nu aş şti că am avut cursul festiv anul ăsta, să vorbească şi domnul profesor, strigau absolvenţii, eu nu dorisem de la început să vorbesc. Şi pentru că mi-au zis, m-am ridicat şi am vorbit. Şi ei m-au aplaudat.

  

(Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alz 08

- Tot de visul ăla discutaţi?
- Nu e unul singur, spun.
- Parcă mi-ai promis că nu mai vorbeşti de el, zise ea uitându-se la mine ca pe vremuri.
- Ţi-am promis că nu mai vorbesc cu tine de acel vis.
- De ce-l încurajezi? se întoarse ea spre Matei.
- Nu mi-ai spus că nu are voie.
- Vă bateţi joc de mine, spuse ea şi plecă furioasă din cameră.
Nu înţelegeam de ce o enerva atât de mult acel vis. Poate era doar instinctul de femeie care-i spunea că acolo se petrecea ceva ce nu-i convenea. Soţia mea. Nevastă. În realitatea visului. Acolo avea copii, şi chiar nepoţi. Acum nu poate să aibă copii, Mirela îmi spusese, că Adriana mă consideră vinovat de faptul că nu poate avea copii. Eu nu mă simt vinovat pentru asta. Asta te face de două ori mai mult vinovat, mi-a zis Mirela. Vinovat plus vinovat egal doi vinovat. De fapt cred că ar fi trebuit să fiu trei vinovat. Nu m-am însurat cu ea, nu are copii şi nu-mi pare rău.
Acum Matei se simte jenat şi nu ştie ce să spună. Ar vrea să mai stea cu mine, să-şi continue raţionamentul, simte că ar trebui să plece după Adriana, pentru că e supărată. În cele din urmă iese grăbit după ea. Aş putea să-mi strîng lucrurile să plec. Afară se înserase. Totuşi nu-mi vine să plec. Mă duc la fereastră şi mă uit afară. A început ploaia, nu am umbrela la mine. Deodată se stinge lumina şi tresar. După un timp vine portarul cu o lumânare.
- E o pană de curent, domnule profesor, îmi spune.
- Cine mai este în Facultate?
- Studenţii au plecat demult. Mai era domnul Matei cu doamna profesoară Adriana, dar au plecat.
- Aşa de repede?
- A, nu, mai demult. Acum vreo jumătate de oră.
Mă uit mirat la el, dar nu am chef să-l contrazic acum. Poate că ar trebui să nu mai povestesc chiar tot ce visez. Poate ar trebui să nu mai vorbesc atâta. Să fiu şi eu ca ceilalţi. Să stau mai mult în birou, să încep să impun o distanţă. Singurătatea profesorului de cursă lungă. Nu era profesor era altfel, dar nu-mi amintesc acum. Oare dacă m-aş fi însurat cu Adriana... Variantele astea astea mă chinuie de când eram în şcoală şi mă întrebam cine ar fi câştigat dacă s-ar fi luptat Burebista cu Napoleon. Dar Burebista s-a născut prea repede, iar Napoleon prea târziu, şi poate de aceea eu nu m-am căsătorit cu Adriana. Vă bateţi joc de mine, ar fi zis Adriana. A bătea jocul. În loc să joc jocul, eu îl băteam şi Adriana era supărată. Probabil la ora asta se ceartă cu Matei şi gândul ăsta mă face să mă simt bine că nu sunt însurat. Dar apoi voi ajunge acasă, în garsoniera mea şi asta mă va face să mă simt rău că nu am cu cine să mă cert acolo. Lumânarea pâlpâie şi-mi dau seama că dacă se va stinge îmi va fi greu să ajung afară. Iau geanta într-o mână şi lumânarea în cealaltă mână. Cobor încet, cu grijă. Ajung afară, aerul rece pe faţa mea, ca o mângâiere. Sună mobilul şi aş vrea să am puterea să nu răspund.
- Alo?
- Unde eşti? se auzi vocea Mariei.
- La facultate.
- Vrei să ne vedem? (Cristian Pomohaci, www.informaticaro2000.net)

Alz 07

Matei mă privi să vadă dacă vorbesc serios, eu deja dusesem berea la gură, aşa că el continuă.
- Deci să revin: atunci în seara în care ai plecat cu maşina cu fata vecinului ...
- Era băiat. De fapt mai este. E student la noi la facultate.
- Nu asta are importanţă. Deci în seara în care ai lăsat-o în casă pe Adriana, şi ai plecat cu fata, pardon băiatul vecinului la spital, ea şi-a dat seama că nu va putea să rămână cu tine, pentru că mereu va trebui să te împartă cu alţii, că mereu vei ajuta pe cei care îţi vor cere.
- Păi în vis mă certasem cu Adriana.
- Ar fi fost mai bine aşa. Pentru că s-ar fi declanşat o criză, în urma căreia poate aţi fi avut o discuţie în care ai fi putut s-o faci pe Adriana să te înţeleagă şi să te accepte aşa cum eşti. Numai că acea criză nu s-a produs, conflictul nu a apărut şi încet-încet a apărut o barieră de comunicare între voi.
Mă uitam la el şi nu spuneam nimic, deşi îmi dădeam seama că terminase. Poate pentru că avea dreptate şi acea dreptate nu-mi plăcea şi vroiam să mă răzbun pe el. Îl simţeam cum devine nesigur, mă priveşte întrebător. Acesta e momentul pe care-l aşteptam:
- Vezi de aia îmi place să vorbesc cu psihologii: te ajută să vezi altfel lumea.
Se încruntă, dar nu va spune nimic. Nu i-a plăcut ce i-am spus.
- Puteam să jur că sunteţi aici, zise Adriana aşezîndu-se.
Venirea ei îl va face pe Matei să se simtă şi mai penibil. Cum te poţi simţi atunci când soţia se întîlneşte cu fostul şi simţi cum ea se uită la struguri. Dar eu, ca strugure, nu-mi place să fiu gustat, a fost o vreme în care eram desert pe masa ei, dar asta a fost demult. Matei se uită când la mine, când la ea. Matei o iubeşte mult. Foarte mult. A dorit-o atât de mult şi acum că e soţia. Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se îndeplinească. Eu nu am dorit-o pe Adriana. Cum ar fi fost să fie soţia mea? Acum îmi dau seama, că femeia aceea din vis, „Ce ai cu mine? Chiar nu mă mai iubeşti?” era Adriana. Nu îi stă bine bătrână.

Alz 06

A doua zi discutam cu Matei despre visul cu bătrânul:
– L-ai mai visat pe bătrânul acela? mă întrebă el.
- Deja mi s-ar părea anormal să nu-l visez. Deja i se întămplă lucruri ciudate...
- Sunt interesante visele astea ale tale. Te-ai gândit de unde vin?
- Ştii, sună foarte poetic ceea ce spui: visele stau undeva în timpul zilei şi de acolo vin seara la noi să le visăm… Nu ştiu de unde vin visele astea şi nici nu cred că are vreun sens să fac supoziţii.
- Când un lucru se repetă, atunci desigur ar trebui să te întrebi de ce se repetă.
- Ştii, sunt o groază de lucruri care se repetă şi nu mă întreb de ce: de exemplu în fiecare lună iau salariul şi nu mă întreb de ce. Întrebările apar când nu vine salariul la timp.
- Ştii bine ce vreau să spun. Poate sufletul tău are nevoie de ceva şi încearcă să-ţi spună asta în fiecare vis.
- Ar trebui să-mi explice mai clar pentru că nu prea înţeleg. Dar, desigur, tu deja ai o teorie pe care vrei să mi-o spui… Nu fă mutra asta. Ne cunoaştem de prea mult timp ca să nu ştiu unde vrei să ajungi când începi să-mi spui ceva.
- Bine. Uite, tu ai rupt logodna cu Adriana dintr-o prostie, dintr-un accident. Şi ai ajuns să trăieşti aşa ca acum. Poate dacă erai căsătorit ai fi trăit altfel.
- Asta e sigur: în nici un caz nu aş fi stat cu tine la o bere după 6 ore de seminar.
- Dacă nu vrei să-ţi spun…
- Bine, bine, nu te supăra. Spune mai departe şi eu am să beau berea cuminte.
Matei se uită la mine să vadă dacă vorbesc serios, eu deja dusesem berea la gură, aşa că el continuă.

Alz05

Mă trezesc şi e noapte. Undeva lângă fereastră e o lumină aprinsă. Lumină de. Bineînţeles că nu-mi amintesc cum îi spune. Medicamentele pe care mi le dau încep să-şi facă efectul din ce în ce mai bine. Totuşi ce medicamente îmi dau? Mă scol din pat cu grijă. Cât o fi ceasul? Mă uit în jurul meu, dar nici urmă de aşa ceva. Prind mâna stângă şi nu simt decât o brăţară. Eu nu purtam aşa ceva. O rotesc încercând să găsesc încuietoarea. Dau de ea, dar nu pot să deschid. Mă enervează această brăţară. Mai lipseşte un cercel în ureche. E puţin absurd, dar duc mana dreaptă la ambele urechi să văd dacă nu am şi cercei în urechi. Nu am. Asta e bine. Revin la brăţară. Încerc cu unghia să desfac încuietoarea. Nu pot. Merg la lumină, să văd. Nu are încuietoare. Dar când au pus-o? Probabil că atunci când medicamentul îşi face efectul nu mai ştiu ce e cu mine. Au aşteptat şi. Scutur mâna şi totuşi brăţara nu cade. Bag mâna în buzunar. Poate dacă aş găsi un cleşte prin casă aş rezolva problema. Deschid uşor uşa şi mă uit pe hol. Nu e nimeni, dar nu e nici o lumină aprinsă. Dacă aş aprinde o lumină ar vedea că sunt treaz, deci trebuie să mă descurc pe întuneric. Imediat în dreapta o uşă. Deschid încet şi intru. Întind mâinile instinctiv în faţă. Dau de o chiuvetă. E rece şi simt stropi de apă pe ea. Deasupra ei, bineînţeles o oglindă. Oglinda e prinsă de perete şi nu e nici un dulăpior. Poate în dulap aş fi putut să găsesc un ceva să rup brăţara. Merg încet cu spatele să nu lovesc ceva. Ceva cu care aş fi putut desface brăţara. Chiar dacă mă lovesc de el, tot va fi bine, că voi putea desface brăţara. Ajung din nou pe hol, fac doi paşi şi în dreapta o altă cameră. Aici uşa e deschisă. Intru. Poate e s. Nu somn. Are un nume care începe cu s. Oricum nu are importanţă asta acum. Important e să scap de brăţară şi apoi voi putea şti şi numele camerei. Dacă aş găsi aici acel ceva, atunci probabil aş şti şi numele. Ridic mâna dreaptă şi dau peste nişte cărţi. E biblioteca. E locul unde m-au adus în prima zi. „Nepoata” mi-a adus o carte din bibliotecă. M-am chinuit mult până mi-am amintit cum se numea. Pot găsi ceva în bibliotecă? Pot găsi cărţi, dar cu o carte nu poţi rupe o brăţară. Biblioteca se termină şi dau de o cutie. Nu e cutie. Are un geam. Ecran. Televizor. Ştiu. Se numeşte televizor, dar nu am ce să fac cu el. Nu ajută. Ajung la geam, mă uit pe geam afară. Nu e nimeni pe drum. Trece o maşină. Stâlp din care iese lumina. Dar nu luminează decât o parte din drum. Stradă. Luminează doar o parte, aşa cum doar o parte îmi amintesc eu. Am un bec în minte care luminează doar o parte a amintirilor, restul e noapte. Probabil că au fost mai multe becuri în cap, dar medicamentele le-au stins unul câte unul. Şi când vor stinge ultimul bec ei îmi vor pune hârtia în faţă şi eu voi semna şi atunci ei vor lua tot. Trebuie să scot brăţara şi apoi să ajung la mine acasă. Să vorbesc cu administratorul să-i explic, să mă ajute. Trebuie să mă ajute, pentru că şi eu l-am ajutat când i-am dus fata cu maşina la spital. Avea febră şi salvarea nu venea, de fapt a venit după ce am plecat noi,. Salvarea avea febră. Se încinsese parbrizul. Ştergătoarele nu mai făceau faţă. De aceea nu a ajuns la timp. Noroc că maşina mea era sănătoasă şi a putut salva fata administratorului. Era în ziua în care mă certasem cu Adriana. Sau mă certasem cu Adriana pentru că am lăsat-o în casă ca să duc fata la spital. I-am spus atunci că salvarea avea febră şi nu putea veni, iar maşina mea era sănătoasă, îi schimbasem antigelul, pusesem din cel albastru pentru iarnă, i-am schimbat şi bateria, dar Adriana s-a supărat pe mine. Cum să stau cu maşina sănătoasă în faţa blocului şi fata să fie bolnavă în casă? Dacă pleci, nu ai să mă mai găseşti. Aveam maşină şi nu puteam să văd cum administratorul cu fata bolnavă ca o salvare să stea în pat. De fapt salvarea în garaj şi fata în pat. Am luat-o într-o pătură şi am pus-o în maşină. A mers totul aşa de repede, nu ca atunci când cauţi ceva să desfaci o braţară. Sau când vrei să revii acasă. Mă simt obosit. Mă aşez pe fotoliul din prima zi. Mă uit la bibliotecă. Nu am uitat cum se cheamă. Ştiu. Acum ştiu. Bibliotecă şi în ea sunt cărţi. Poate e o carte cu mine, despre mine. Poate e o carte în care scrie cum să scap de brăţară. Dacă aveţi brăţara pe mâna stângă, se ridică mâna stângă sus, şi cu dreapta apucaţi un cleşte cu care prindeţi brăţara. Cum un minim de efort se va auzi, poc, şi brăţara se va rupe. Şi va cădea după ce va aluneca uşor pe mână. Dacă brăţara e pe mâna dreaptă se acţionează la fel numai că se apucă cleştele cu mâna stângă. Precis nu va scrie de unde să faci rost de un cleşte, pentru că bineînţeles că odată cu brăţara se dă şi cleştele. Dar ei au ascuns cleştele ca să nu pot desface brăţara. Poate camera are o mică cameră ce vede prin întuneric şi ei ar putea să mă filmeze. Să arate că nu sunt sănătos, ca să-mi poată lua casa. Casa din bloc. Trebuie să găsesc cleştele. Mă ridic cu atenţie din fotoliu, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul. Traversez camera să ajung pe hol. Dacă aş găsi un dulap desigur că aş ajunge la cleşte. Dulapurile stau pe hol sau în camere. În camera mea nu erau dulapuri. Normal: aş fi putut găsi cleştele. Dar dacă aş avea în cameră un dulap? Şi poate nu l-am văzut. Ar trebui să mă întorc în cameră să-l caut. Ajung în camera mea, dar observ că au schimbat totul. Cât am lipsit? Nu mai e patul, în locul lui au pus o chiuvetă şi nişte pahare. Acolo unde era oglinda e acum un frigider. Iar fereastra au mutat-o pe celălalt perete. Când au făcut asta? Desigur toate lucrurile din dormitor le-au dus în altă cameră. Ca să mă înnebunească. Să nu mai ştiu ce fac. Să am impresia că nu ştiu. Trebuie să revin pe hol, să găsesc camera mea. Camera în care stăteam. Ce casă e asta? Camerele se schimbă între ele, dulapurile au fost scoase şi toţi cleştii au dispărut. Iar eu am să rămân cu brăţara asta la mână, am să mor cu brăţara asta la mână şi o să râdă toţi de mine. O să spună: s-a ramolit săracul! Dar dacă medicamentele îmi afectează şi simţul direcţiei. Adevărul e că sunt atât de nesigur pe mine, încât orice e posibil. Mă opresc pe hol. Mă aşez pe un scaun. Înainte de a face un pas trebuie să mă gândesc ce să fac. Trebuie să ştiu clar ce urmează să fac. Să calculez fiecare pas, să fiu atent. Ascult. Nu se aude nimic. Aşa de parcă în casă nu ar mai fi nimeni. Eu ştiu însă că ei sunt aici. Mă urmăresc şi aşteaptă să vadă ce voi face. Când mi-au pus brăţara la mână? Poate nu ar trebui să stau. Poate că mişcându-mă aşa de încet prin casă le dau posibilitatea să schimbe camerele. Să merg mai repede, să trec repede dintr-o cameră în alta, până am să-i prind şi am să văd cum fac asta, şi poate o să găsesc cleştele. Alerg dintr-o cameră în alta, mă lovesc de scaune, scaune ce nu au fost acolo, dar ei le-au pus ca să mă încetinească, să nu-i pot prinde, dar eu ignor durerea, alerg dintr-o cameră în alta, uneori camerele seamănă între ele, alteori se schimbă, m-am lovit de o măsuţă, care înainte era scaun, dar am lovit scaunul şi probabil că atunci el s-a făcut măsuţă, deschid o uşă şi găsesc frigiderul, aici nu am cum să intru, lumina de la frigider m-a orbit pentru câteva clipe, dar asta nu mă va opri, ştiu că sunteţi aici, ştiu că vă ascundeţi, am să vă prind, pentru oricât de repede aţi merge eu voi merge mai repede ca voi să nu mai schimbaţi camerele, să nu mai ascundeţi cleştele, nu m-ar mira ca-ntr-o cameră să găsesc salvarea, care probabil că acum se simte mai bine şi duce bolnavii la spital, poate salvarea mă va putea salva şi pe mine, aşa cum am salvat fata şi salvarea, sau barem să-mi dea un cleşte, într-o salvare se găsesc de toate, că de aia e salvare, să salveze, la un moment dat văd pe cineva, şi cineva fuge, iese repede pe uşă, deschide uşa atât de repede încât mă lovesc de ea. Doare. Nasul doare. Nu curge sânge. Dar m-a oprit. Mă simt obosit. Aş vrea să mă întind aici pe jos să mă odihnesc un pic, doar un pic şi apoi am să reiau căutarea. O mână prinde mâna mea. Nu ştiu dacă dincolo de mână se afla un chip, nişte picioare. E doar o mână care mă ridică încet şi mă duce spre. Sunt prea obosit şi mă las dus de mână. Mâna ştie unde au pus camera mea, mă duce acolo. Aş vrea s-o întreb dacă ştie unde aş putea găsi un cleşte, dar îmi dau seama că şi dacă ar şti nu ar putea să-mi spună pentru că mâinile nu au gură. Ajung în pat, mă întind, sunt obosit, foarte obosit. Mâna mă mângâie pe frunte. Nu mai am ce să fac. Voi adormi, mă voi odihni, iar mâine poate voi găsi un cleşte sau poate nu voi mai avea brăţara la mână. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alz 04

Din nou în pat. Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi amintesc. Trebuie să gândesc cât mai mult, să exersez memoria până drogurile lor nu o să mă facă legumă cu totul. Pe cine ştiu? Eram respectat. Şi apoi. Să zicem boala. Coma. Aveam un apartament, un cont în bancă. Dobânda probabil că a făcut să ajungă o sumă frumuşică acolo. Oi fi avut un accident? Dar dacă banca a dat faliment? În 20 de ani se pot întâmpla multe. Trebuie să mă gândesc. Totuşi nu cred. Dacă ar fi dat faliment şi dacă nu aş mai avea bani, aceşti oameni nu s-ar chinui cu acest scenariu. Nu voi mai face nici un pas, până nu voi descoperi ce vor de la mine, până nu-mi voi pune în ordine gândurile. Voi sta aici în pat şi atunci ei vor trebui să acţioneze într-un fel. Atunci voi şti. Voi şti ce vor ei.
Revin. Închid ochii şi încerc să-mi amintesc. Sau poate nu ar trebui să mă mai gândesc. Acele gânduri mă fac să fiu slab. Deschid ochii. Ştiu – speranţa că poate voi vedea ceva cunoscut. Camera a rămas la fel. Barem de ar fi patul la fereastră. Trebuie să fiu atent să văd ce-mi dau să manânc, să beau. Să nu semnez nimic. Dacă vor obţine semnătura mea vor încerca să scape de mine.
- Bună dimineaţa, îmi spune „nepoata”
- Bună dimineaţa, îi răspund şi o văd zâmbind din nou.
- Ce-ai avut ieri ? – Nu ai vrut să vorbeşti de loc cu noi.
- Nu ştiam cine sunteţi.
- Acum ştii?
- Tu eşti nepoata mea
Am să joc jocul ăsta a lor, până îmi voi da seama ce vor de la mine.
- Dar cum mă cheamă pe mine?
Şi mi-a zis. De ce oare nu-mi amintesc? Sau poate vor să vadă cât de repede îşi fac efectul drogurile? Trebuie să spun numele şi asta cât mai repede ca să nu-şi dea seama. Era ceva cu M.
- Mihaela, spun repede
- Nu Mihaela, bunicule. Mariana.
E clar încearcă să mă zăpăcească. Schimbă numele în fiecare zi, că să îmi creeze impresia că nu mai ştiu de mine. Probabil că atunci când vor fi siguri de asta o să aducă un doctor să mă examineze, să spună că nu sunt respirabil. Nu. Res, ceva cu res. Responsabil. Că nu mă pot controla. Să nu-i contrazic.
- Da, ai dreptate. Mă gândeam la altceva. Ştiam: te cheamă Mariana.
- Nu-i nimic bunicule, îmi zice ea şi mă mângâie cu degetele pe obraz aşa cum făcea Adriana.
Sau Maria? Dar oare au existat? Sau sunt doar din acel vis al meu? Încerc să-mi amintesc, dar amintirea nu vine. Ceea ce mă sperie nu e doar faptul că nu-mi amintesc, ci faptul că nici măcar nu mai ştiu dacă am ştiut vreodată. Ca şi cum nu ar fi fost.
- Bunicule, nu trebuie să fii supărat ... Trebuie să iei medicamentul.
Devin mai atent. Ce medicament? De unde l-a scos? Bineînţeles că a adus doar pastila, ca să nu văd numele lui. E o pastilă mică, albă. Ştiu că atunci când eram cu Maria, mi-a fost rău la stomac şi am luat nişte pastile roşii. Numele medicamentului începea cu t.
- Ce-i asta? întreb şi-mi dau seama că nu trebuia să mă dau de gol.
Puteam să iau pastila, s-o ţin sub limbă, şi s-o scuip mai târziu. Acum o să devină bănuitoare şi o să trebuiască s-o înghit. Iau pastila mă uit la ea cu neîncredere. Deci discul ăsta mic alb mă face să uit. Aici în pastila asta cât un sfert din unghia mea se află omuleţii care vin în mintea mea să facă curat. Scap pastila pe jos şi calc ca din greşeală pe ea.
- Scuză-mă, spun cu o voce poate prea plângăcioasă.
- Nu-i nimic bunicule, zice nepoata (iar nu mai stiu numele), mai am.
Normal că e pregătită. Se aştepta să încerc asta. Scoate cutiuţa, dar nu apuc să văd pe ea decât litera a. Aspirina era mai mare, ia pastila, o pune într-o linguriţă. Are şi un pahar în mână. N-am să deschid gura. Nu voi accepta pastila aceea, orice ar fi.
- Hai bunicule, nu te încăpăţâna.
Se uită rugător la mine şi nu aş vrea s-o supăr. Mă mângâie pe frunte aşa cum făcea ea, oricine ar fi fost, Maria sau Adriana, şi nu ştiu cum simt pastila în gură. Nu pot scuipa pastila, când fata asta mă mângâie ca. Înghit fără să vreau. Nepoata îmi dă să beau şi apă şi eu beau resemnat. Cred că sunt pierdut. Cum se numea pastila? Cum se numea fata?
- Hai acum să te scoli din pat.
Unde vrea să mă ducă? Am luat pastila, dar cine ştie unde vor să mă ducă atunci când îşi va face efectul pastila. Poate la un doctor, să-i arate că nu mă pot controla, că nu sunt stăpân pe mine. Trebuie să rămân în pat. Patul acesta, deşi nu e la fereastră, e totuşi un loc sigur. Un om rămas în pat are mai multe şanse să se poarte ciudat, decât dacă aş fi pe drum şi aş cădea. Aşa în pat. A cădea la pat.
- Ce s-a întâmplat Mariana?
Au venit ajutoare. „Tatăl” sau poate ar trebui să-i spun „fiule”. Cu cine am făcut copilul ăsta?
- Bunicul nu vrea să se scoale din pat, spune „nepoata”.
- Lasă-l pace. O să i se facă foame şi o să vină el la masă.
- Nu mi-e foame, nu mă scol din pat, spun pentru că simt nevoia ca lucrurile să fie puse la punct.
- De ce?
La întrebarea asta nu m-am aşteptat. E ca o invitaţie la dialog. Poate pastila pe care mi-au dat-o mă face să vorbesc. Mai bine tac
- Ce s-a întîmplat tată?
Nu voi mai vorbi cu ei. Am să tac şi am să stau aici în pat. Vor fi nevoiţi să cheme un doctor şi atunci am să-i spun tot ce păţesc.
- Lasă-l Mihaela, a zis deodată „fiul”.
Renunţă? Nu cred. E o altă stratagemă de a lor. Au ieşit pe uşă, dar desigur mă vor aştepta dincolo de uşă şi apoi vor închide uşa în urma mea. Voi rămâne în pat. Cred ei că mă pot domina. Nu mai sunt ca pe vremuri, dar încă mai am energie, încă pot să-i mai domin. .... Maria. Uşa întredeschisă şi aud ce vorbesc.
- Ar trebui să-l luăm cu forţa, spune nepoata. Trebuie să mănânce (or fi pus ceva şi în mâncare de tot insistă să mănânc?)
- Nu trebuie forţat ( „fiul” mă ştie mai bine ). Lasă-l. Când o să vrea, o să se scoale din pat.
- Dar de ieri, cînd am vorbit ultima oară cu el, e acolo în pat
Cum adică de ieri? Azi a vorbit cu mine! De ce-l minte pe „fiul”? Poate că el are un suflet mai bun şi ar vrea să mă îngrijească şi ea e mai grăbită să-mi ia banii. Îl minte pentru a-l pune să mă forţeze. Poate ea a adus pe cineva să mă bată. Sau dacă nu a făcut-o, o va face. N-am să mă scol din pat.
- Ce s-a întâmplat?
Vocea asta e cunoscută. E ceva cunoscut în această voce.
- De ce îi chinui pe copiii ăştia? Stai de două zile în pat şi nu vrei să te mişti
Chiar e culmea. Dacă aş fi avut un ceas, aş fi putut să spun clar cât timp a trecut. Nici măcar o oră. Soarele e tot acolo pe fereastră. Cum două zile? Dar de unde o cunosc?
- De ce nu vrei să te scoli? Scoală-te! ... Nu mai suport, spune şi iese din cameră.
O aud cum plânge pe hol. Vine înapoi, ochii ei plânşi, nu ar trebui să plângă, seamană cu. Cu cine?
- Ce ai cu mine? Chiar nu mă mai iubeşti?
Mă uit mirat la ea. E bătrînă, nu arată aşa de bine ca Mihaela-Mariana. Dacă ar fi să iubesc pe cineva aş iubi-o pe fata aceea. Ea arată mai bine. Bătrâna asta zbârcită e culmea cu dorinţele ei. Cum să iubesc aşa ceva? Dar de unde o ştiu? Mă priveşte din dreptul uşii fără să spună ceva. O privesc ştiind că o cunosc. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alz 03

Eram pe fotoliu. Lângă mine masa, pe masă o farfurie şi în farfurie o portocală. În faţa mea în..., nişte cărţi. Locul unde se pun cărţi. Vitrină cu cărţi. Asta avea bunicu’ în casa lui, în camera lui de la etaj unde ajungeai urcând pe scări. Era o uşă cu vitrină (sau se spune altfel?) intram şi acolo – vitrina cu cărţi. Locul unde ţii cărţi. Librărie. Asta e în engleză. Deci în faţa mea erau cărţile. Le-am citit eu? Le-am scris eu?
- Te-ai trezit bunicule? Cum te mai simţi?
Fată tânără venind spre mine. Mâna mea în mâna ei. Mâna ei tânără şi mâna mea zbârcită. E mâna mea?
- Cum te mai simţi?
Vreau să spun ceva, dar cuvintele nu ies. Mă simt obosit şi aş vrea să-i spun asta fetei frumoase. Şi aş vrea s-o întreb cine este. Şi e drăguţă cu mine.
- Bunicule nu mă recunoşti? Sunt Mihaela. Mihaela, nepoata ta … Vrei o carte din bibliotecă?
Bibliotecă. Ăsta era cuvântul. Mă simt atât de fericit că. Bunicul avea o bibliotecă cu vitrină să nu se pună praful pe cărţi. Fata mă vede fericit şi crede că vreau o carte.
- Asta o vrei bunicule? zice ea luând o carte din bibliotecă.
Bibliotecă.
- Sau vrei asta? zice fata luând altă carte.
E drăguţă şi nu vreau s-o supăr. Ar putea să plece şi eu să rămân fără nimeni. Fără nimeni. Cum se spune? Fără nimeni. Am să-i zâmbesc să nu se supere.
Fata e fericită şi-mi zâmbeşte şi ea, când îmi aduce cartea.
- Uite bunicule, are poze. Uite, aici e muntele. Mai ştii când am fost la munte?
Fata e aşa frumoasă. E bună că stă cu mine. Puţini oameni au fost atât de buni şi răbdători cu mine. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alz 02

Eşti într-o permanentă căutare. Alergi, cauţi, vrei să afli, te lupţi pentru situaţia ta, pentru lucrurile ce crezi că-ţi aparţin, şi, deodată, fără nici o justificare, totul parcă se opreşte. Nu mai găseşti sensul căutărilor, nu mai interesează pe nimeni ceea ce căutai sau vroiai să demonstrezi, nici măcar pe tine nu te mai interesează. Te opreşti, şi stai încordat, ca o mamă care era obişnuită să-şi audă copilul plângând şi deodată nu mai aude nimic. Ascultă câteva secunde încercând să prindă orice zgomot ce ar putea să-i dea un indiciu despre ce s-a întâmplat, dar nu aude nimic şi alearga spre camera copilului. Şi-l găseşte dormind. Se linişteşte brusc, poate chiar se aşează pe un scaun, sau se intinde în pat simţind o uşurare bruscă, o bucurie la care nici nu visase cu ceva timp în urmă. E un moment de linişte pe care ar vrea să-l savureze, să-l simtă cât mai deplin, pentru că ştie că nu poate dura mult. Poate chiar adoarme şi visează mult, profund.
Întins în pat, privind tavanul. Visez? Nu ştiu. Dar atâta timp cât nu se întâmplă nimic ciudat, nu mă ridic la nivelul tavanului, nu se deformează camera, sau nu apare o femeie frumoasă (asta chiar nu m-ar deranja), s-ar putea să fiu treaz.
Imagine: mi-ar fi plăcut să fi ţinut mâna stângă sub cap şi cu dreapta sa fumez o ţigară şi fumul să urce spre tavan. Dar nu sunt nici măcar fumător. Iar mâna stângă mi-a amorţit şi nu pot s-o mişc.
Încet-încet încep să-mi amintesc: nu sunt în camera mea, plecasem de dimineaţă spre serviciu. Dar nu am ajuns acolo, pe drum s-a întâmplat ceva, mă durea capul atât de rău, ameţeala şi m-am trezit în această cameră. De la ce să fi fost ameţeala? Mâncasem bine dimineaţa, băusem o cafea, pe fereastră frunzele de toamnă cădeau din copaci. Imagine de toamnă cu gust de cafea. Am terminat micul dejun şi am ieşit. N-am luat pardesiul pentru că era totuşi cald.
Privesc prin cameră. Nu cunosc această cameră. Cum am ajuns aici? Poate visez. Atunci nu-mi rămâne decât să aştept să mă trezesc. Iar dacă e un vis atunci tot ce se întâmplă e normal. Şi am să intru în rol. Dacă nu visez, atunci sigur s-a întâmplat ceva neobişnuit. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alzheimer (fragment 01)

Deschid ochii. Sunt într-o cameră. Cameră nouă, străină. Cum am ajuns aici? Mă uit prin cameră, dar nu recunosc nimic. E curat, totul miroase a proaspăt, a curăţenie. Mă scol din pat şi privesc în jurul meu. Patul meu era lângă fereastră, îmi plăcea ca noaptea când mă trezeam să privesc cerul, uneori cu stele sau înnorat. Dacă vedeam luna mă simţeam bine. Aveam o prietenă care spunea ca atunci când e lună plină nu poate dormi. Sau era logodnica mea? Ca şi cum o logodnică nu poate să fie prietenă. Logodnica – un fel de trecere între prietenă şi soţie. Crezi că mai aparţii lumii de dinainte, dar de fapt lumea care o să vină deja te-a prins. Zâmbesc. Pe mine nu m-a prins. Adriana. Nu e timpul acum să mă gândesc la ea. Sunt undeva, într-o cameră pe care nu o cunosc, nu am gratii la geam, deci nu e un spital sau o închisoare. Mă gândeam uneori la ce ar trebui să fac dacă cei de lângă mine mi-ar spune că sunt nebun. Primul lucru pe care-l spune un nebun e că nu e nebun. Ca un hoţ care spune că nu e hoţ, ca un criminal care. Dar gândul ăsta nu-mi place. Pe masă un pahar cu apă. Beau şi-mi dau seama că mi-e sete. Poate au pus ceva în apă. S-o iau totuşi încet. Ce am făcut? Ultima oară eram într-o berărie. Nu. Asta a fost mai demult. Mai de curând ce am făcut? Încerc să-mi amintesc. În mod sigur mi-au pus ceva in apă. Sau în mâncare. Ceva care mă face să nu-mi amintesc ce am făcut în ultimile zile. Dar de ce? Mi s-a şters totul din minte din momentul în care m-am certat cu Adriana. Nu ştiu nici măcar dacă sigur ăsta era numele ei. Ca un om trezit pe o plajă pustie, singur şi nu ştie cine este. Dar s-ar părea că cei de lângă mine ştiu bine cine sunt. Ceva îmi amintesc. Uneori când mă plimbam pe stradă mă gândeam cum ar fi dacă, stând pe o bancă, m-aş trezi confundat cu altcineva şi o femeie (frumoasă, bineînţeles) ar veni la mine şi mi-ar spune că m-a căutat, că îi pare bine că m-a găsit. Sau poate acele jocuri de când eram la liceu şi spuneam că am descoperit că într-un birou al tatălui meu un act prin care aflasem că fusesem înfiat. Că părinţii mei erau de fapt nişte oameni bogaţi, urmăriţi de serviciile secrete, şi, ca să mă scape, vorbiseră cu părinţii mei adoptivi ca să-mi creeze o altă identitate, ca să pot să mă realizez în viaţă. Dacă stau bine să mă uit la tine, într-adevăr nu prea semeni cu ei, mi-a zis Maria. Maria. Cum arăta Maria? Sau o chema altfel? O oglindă. Acolo sunt eu. Acolo sunt eu? Un bătrân, faţa plină de riduri, părul alb. Poate am avut o comă, şi acum m-am trezit din ea. Aveam 40 de ani, iar acum cred că arăt ca unul de 60 de ani. Deşi la cât mă pricep eu la estimări, aş putea avea şi 70 de ani. Abia o cunoscusem pe Adriana, eram cu ea pe bancă şi ea m-a întrebat, câţi ani crezi că am? 23? Eşti drăguţ, ştii cum să faci o femeie să se simtă bine, mi-a zis şi m-a sărutat pe obraz. Eu mirat, lasă glumele, mi-a zis, doar se vede pe mine că am peste 30. Nu ştiam care ar fi diferenţa dintre 20, 25 sau 30 aşa cum nu ştiam să spun dacă o femeie are picioare frumoase. Deobicei mă uitam la modul în care o femeie ştie să zâmbească. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Maybe...

lui D.R., dar nu numai pentru el
Am primit acum câteva zile un "manifest" al lui Tudor Chirilă, în care ideea era că suntem un fel de rataţi şi că singura şansă ar fi să "trezim" pe cei care vin, pentru că generaţia noastră s-ar fi ratat. În fapt un mod mai dur şi un pic vulgar de a fi îndemnaţi la acceptarea ideii de "generaţie sacrificată". Nu sunt de acord cu el(nici cu manifestul, nici cu T. Chirilă). Nu consider că am pierdut, ci doar că încă nu am câştigat. Toate aceste "manifeste" reprezintă în fapt o formă mascată de a ne face să acceptăm că suntem învinşi. (...) Şi că simpla mea existenţă aici e o victorie. În fiecare zi văd "clasa învingătoare" şi-mi dau seama că totul e spoială, că de fapt le e frică, teamă pentru că nu au nici un viitor. (...) Cu fiecare încercare la care sunt supus (prin care se încearcă supunerea mea) mă consider învingător dacă reuşesc să nu mă răzbun (pentru că uneori mă razbun şi-mi dau seama că atunci sunt învins). Cât timp la ură nu răspund cu ură am câştigat. Şi poate într-o zi ... (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Dimineaţa lui Adam (după 25 de ani)

Se întâmplă uneori ca să te trezeşti dimineaţa fără nici un gând sau să te întrebi cum o să mai treacă şi acea zi. Aşa ca şi cum ai fi pe un hol şi ai o mulţime de uşi de deschis, deşi ştii că nu ai să găseşti nimic în acele camere, dar trebuie să deschizi uşile aşa cum respiri, aşa cum îţi aminteşti de ceva, şi acea amintire vine şi pleacă atât de repede încât din ea nu rămâne decât senzaţia.
Deci mă trezisem în acea dimineaţă, eram singur în casă, luam bolovanul unei noi zile şi urma să-l urc până în vârf. Stăteam pe marginea patului cu capul în mâini, mâinile mele discutau cu el şi încercau să-l convingă să mai stea încă o zi pe umeri, şi apoi putea să se rostogolească pe jos prin cameră până va reuşi să ajungă într-un colţ.
M-am mai uitat încă o dată la ceas căutând un motiv să mai stau. Dar nici acolo nu am gasit acel motiv aşa că m-am sculat.
Puteam să nu merg în acea zi la facultate, să fiu bolnav, să fiu în altă parte, dar de fapt asta nu s-a întâmplat niciodată, mereu am fost la întâlniri aşa cum pietonul grăbit ajunge la mijlocul străzii unde are o întâlnire cu o maşină.
Deci mă scol din nou din pat sau poate sunt în bucătărie, îmi beau cafeaua sau poate îmi dau cu apă pe ochi. Aş fi vrut mai târziu să ţin minte acea zi. Fiecare moment de dinainte de. Dar aceste momente s-au vaporizat, au fost luate şi reciclate. S-au transformat în dimineaţa în care m-am trezit, m-am spălat, am băut cafeaua şi am ieşit repede pe uşa să nu întârzii.Acum când stau să mă gândesc în mod sigur am închis uşa în urma mea, acolo au rămas închise plictiselile de zi cu zi pentru că de atunci nimic nu a mai fost la fel. E adevărat că uneori am încercat să mă întorc, să deschid uşa şi să iau cele lăsate în acea dimineaţă în casă.
(Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

septembrie

… din nou în faţa monitorului, din nou cuvintele ies de pe taste, ca şi cum aş ploua propoziţii, şi propoziţiile devin fraze, iar frazele se poticnesc într-un punct.
A venit toamna şi dintr-o dată încep să simt oboseala, oboseala pe care nici o cafea şi nici un somn din lume nu ar putea să o stingă.
M-aş ascunde într-un parc, plimbându-mă printre frunze, covor de frunze, foşnetul prafului aşezându-se pe pantofii mei.
Să mă aşez pe o bancă, să mă uit la lac şi lacul să se uite spre cer şi cerul să-şi închidă ochii încet spre noapte. Iar când felinarele se aprind în parc, să ies din parc şi trotuarul să fie ud ca după o ploaie de gânduri. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)