Comentariu la comentarii

Am rugamintea sa postati aici mesajele, intrebarile si propunerile voastre cu referire la asociatie, membrii acesteia, echipa consiliului director sau invitatii nostri la activitatile desfasurate. Exista, pentru acest lucru, rubrica de comentarii la orice postare sau, daca nu gasiti subiectul care sa aiba legatura directa cu mesajul vostru, il scrieti oriunde si un moderator il va transfera acolo unde are sens sa fie gasit de vizitatorii blogului.
Va pot face promisiunea ca toate comentariile vor fi publicate si ca va vom raspunde la toate intrebarile.
Am primit un PM in care sunt intrebata daca toti invitatii nostri la workshopurile organizate de noi (sau a caror gazda suntem) fac parte din asociatie si daca APASC le impartaseste intru totul conceptiile stiintifice (psihologice, sociologice etc.) sau filosofice.
Nu, nu toti invitatii si colaboratorii nostri fac parte din APASC. Si: fiecare specialist, fie ca este membru al asociatiei, fie ca nu este membru APASC, isi asuma integral raspunderea pentru pozitia sa stiintifica, ideile si argumentele promovate. APASC nu este o "orientare", o "scoala", un "curent", ci o organizatie profesionala in care coexista opinii si raportari diferite, uneori chiar contradictorii, polemice, dar pe care ne straduim sa le facem sa comunice in beneficiul tuturor.
(Sorina Dascalu, apasc.comunicare@gmail.com)

Primul comentariu la apasc.ro blog

Poate ca, asa cum exista o fobie a paginii albe pentru scriitorii de mare talent, exista si o fobie a spatiului virtual inca gol. E ciudat, insa, cum foaia alba “clasica” ne pare o tacere plina de sens. Temerile noastre sunt legate tocmai de a nu strica linistea si ordinea, armonia acestei taceri. Puritatea, daca vreti.
Pagina web, inainte de a fi “personalizata”, parca nu ascunde nimic. Cea de hartie iti transmite un fel de sfiala, chiar o piosenie uneori. In fata unei taine total nedezvaluite.
Am cunoscut candva un scriitor orb, care, inainte de a incepe sa-si aseze cuminte semnele pe hartie, o pipaia indelung cu degetele, ca-ntr-un ritual. Suportul electronic sau virtual nu-ti inspira aceasta delicata, tandra “preimprietenire”…
Ma rog, una peste alta, nu prea stiu de ce nu scrie nimeni (inca) aici. Asa ca, dat fiind faptul simplu ca un editor trebuie sa-i incurajeze pe cei care (inca) nu scriu dar se presupune ca au ceva de spus, gandesc sa va salut cordial si sa va asigur ca aici nu veti perturba o ordine, ci veti contribui, cu siguranta, la construirea unor punti de comunicare. Ceea ce si fac: bun gasit! 

(Sorina Dascalu, sorinadascalu.blogspot.com)

Va salut si pe cei care ati putea sa postati aici (pe apa3010.blogspot.com) comentarii, dar (inca) nu o faceti... :)

cateva cuvinte despre lipsa dialogului

Discutam, cu mai multa vreme in urma, cu un prieten din diaspora, despre caracteristicile unei persoane civilizate, contemporane noua (cum o recunosti, daca este sau nu educata in spiritul unor minime exigente). Intr-un mod cu totul intamplator, lucra si el in domeniul comunicarii. Si spunea, pe buna dreptate, ca una dintre aceste trasaturi este sa raspunda, „pe limba“ celui care intreaba, unui apel la dialog, fie acesta direct, fata catre fata, telefonic, prin corespondenta „clasica“ sau electronica, printr-o scrisoare deschisa, in presa, ori alt mijloc de transmitere a mesajului. Este civilizat sa-i arati ca esti acolo pentru el, un minut, cinci minute, o ora, o saptamana, unui om care iti cere, uneori cu insistenta, dar pastrand la randul lui limitele bunului simt si ale politetii, sa-l ajuti sa caute si sa gaseasca un raspuns. Este posibil ca dincolo de acest raspuns sa se afle o solutie la o problema de care intr-o zi sa te lovesti si tu, iar atunci cand acest lucru se va intampla, vei sti deja care este cea mai buna cale spre iesirea din impas. Cati dintre noi suntem, in acest sens, persoane civilizate? Si cati dintre noi isi doresc, de fapt, sa se respecte, respectandu- i si pe cei din jur, tinand seama de aceste principii, mai ales daca nu exista niste norme stricte care sa le reglementeze comportamentul in societate? De ce sa ne straduim sa evitam blocajele de comunicare cand este mai simplu sa pozam in „nonconformisti“ sau in „persoane ocupate“ (ambele ipostaze sunt in mare voga)? Si, atunci, „tacem“, cu indiferenta - fata de ceilalti, dar, de fapt, fata de noi insine. Uneori mimam superioritatea, poate condescendenta, ca, adica, nu stiu altii cit de inalt elitar si ziditor este acest refuz de a folosi „instrumentele“ comune de limbaj... Nu o spun oare (si de ce n-or fi transmitand-o fara vorbe?) si majoritatea maestrilor diferitelor curente mistice?
Sa „taci“ numai pentru a te ruga sau a-ti asculta cu atentie inima. Daca nu mai bate cu putere, inseamna ca nu este nimic semnificativ in „tacerea“ ta, ca esti prada unei iluzii (nu indraznesc sa zic sau unei prostii, dar iata ca am zis-o), iar adevarul e departe de tine. Adevarul ca, daca ai ales sa traiesti printre semenii tai, ai si tu nevoie de ei chiar daca nu exact in acelasi timp si in aceeasi situatie in care ei au nevoie de tine... Si ar fi minunat daca ai avea de-a face cu persoane care nu neaparat te iubesc, ci sunt cel putin civilizate.
(Sorina Dascalu, editorial Graphic Arts & Media Business Review, 2006)

 

Puterea de a dărui

Nu dăruieşti decât prea puţin atunci când dai din ceea ce-ţi aparţine, adică din ceva exterior ţie, din ceea ce ai. Numai când dăruieşti din tine însuţi, din ceea ce eşti, doar atunci dai cu adevărat. Pentru dăruirea autentică nu este un timp anume, în orice caz, nu trebuie să-ţi „faci timp“ – căci aceasta este o virtute supratemporală: nici nu contează dacă durează, în timpul fizic, o clipă sau toată viaţa. Altfel spus, sunt momente prin care accezi la veşnicie, sunt vieţi întregi ce „trec“ ca o secundă... Sunt oameni care dau puţin din bogăţia lor, în scopul recunoaşterii publice a dărniciei: ambiţia nemărturisită le micşorează şi mai mult darul – până la a nu mai avea nici o însemnătate. Alţii, tocmai având puţin, dau totul. Crezând în viaţă, în iubire, dăruiesc cu bucurie şi se simt recompensaţi prin însuşi actul dăruirii. Sunt persoane care le împărtăşesc celorlalţi durerea lor: e tot un dar, înzecit când îi întâlnesc pe aceia care nu pot nici să plângă. Unii dăruiesc şi se dăruiesc cu atâta naturaleţe de parcă au fost creaţi special pentru a descoperi lumii mărinimia fundamentală, generozitatea divină. Ei nu se bucură, nu se întristează, nu sunt înciudaţi: nu pot trăi decât în acest mod. A găsi pe cei ce au nevoie, pe cei care să primească darul, e rostul căii lor. În fine, nimeni nu are dreptul a hotărî să dăruiască numai acelora care merită. Căci toţi am primit viaţa, iar dacă mai presus de noi ni s-a dăruit ceva de nepreţuit, cum am putea noi să ştim măsura a ceva infinit de mărunt ca darurile noastre? Nu există orgoliu mai mare decât a-i dori pe alţii umiliţi. Prin noi se dăruieşte, iar dacă se întâmplă această minune, binefăcătorii nu suntem noi. În privinţa recunoştinţei, nu dăruieşti cu adevărat decât dacă o faci liber, iar libertatea ţi-o păstrezi numai dacă nu aştepţi nimic în schimb. În fond, ai primit încă de la început mirificul dar: puterea de a dărui... (Sorina Dascălu, Theia, 2001)