Puterea de a dărui

Nu dăruieşti decât prea puţin atunci când dai din ceea ce-ţi aparţine, adică din ceva exterior ţie, din ceea ce ai. Numai când dăruieşti din tine însuţi, din ceea ce eşti, doar atunci dai cu adevărat. Pentru dăruirea autentică nu este un timp anume, în orice caz, nu trebuie să-ţi „faci timp“ – căci aceasta este o virtute supratemporală: nici nu contează dacă durează, în timpul fizic, o clipă sau toată viaţa. Altfel spus, sunt momente prin care accezi la veşnicie, sunt vieţi întregi ce „trec“ ca o secundă... Sunt oameni care dau puţin din bogăţia lor, în scopul recunoaşterii publice a dărniciei: ambiţia nemărturisită le micşorează şi mai mult darul – până la a nu mai avea nici o însemnătate. Alţii, tocmai având puţin, dau totul. Crezând în viaţă, în iubire, dăruiesc cu bucurie şi se simt recompensaţi prin însuşi actul dăruirii. Sunt persoane care le împărtăşesc celorlalţi durerea lor: e tot un dar, înzecit când îi întâlnesc pe aceia care nu pot nici să plângă. Unii dăruiesc şi se dăruiesc cu atâta naturaleţe de parcă au fost creaţi special pentru a descoperi lumii mărinimia fundamentală, generozitatea divină. Ei nu se bucură, nu se întristează, nu sunt înciudaţi: nu pot trăi decât în acest mod. A găsi pe cei ce au nevoie, pe cei care să primească darul, e rostul căii lor. În fine, nimeni nu are dreptul a hotărî să dăruiască numai acelora care merită. Căci toţi am primit viaţa, iar dacă mai presus de noi ni s-a dăruit ceva de nepreţuit, cum am putea noi să ştim măsura a ceva infinit de mărunt ca darurile noastre? Nu există orgoliu mai mare decât a-i dori pe alţii umiliţi. Prin noi se dăruieşte, iar dacă se întâmplă această minune, binefăcătorii nu suntem noi. În privinţa recunoştinţei, nu dăruieşti cu adevărat decât dacă o faci liber, iar libertatea ţi-o păstrezi numai dacă nu aştepţi nimic în schimb. În fond, ai primit încă de la început mirificul dar: puterea de a dărui... (Sorina Dascălu, Theia, 2001)