Imagini workshop 2

Alz 02

Eşti într-o permanentă căutare. Alergi, cauţi, vrei să afli, te lupţi pentru situaţia ta, pentru lucrurile ce crezi că-ţi aparţin, şi, deodată, fără nici o justificare, totul parcă se opreşte. Nu mai găseşti sensul căutărilor, nu mai interesează pe nimeni ceea ce căutai sau vroiai să demonstrezi, nici măcar pe tine nu te mai interesează. Te opreşti, şi stai încordat, ca o mamă care era obişnuită să-şi audă copilul plângând şi deodată nu mai aude nimic. Ascultă câteva secunde încercând să prindă orice zgomot ce ar putea să-i dea un indiciu despre ce s-a întâmplat, dar nu aude nimic şi alearga spre camera copilului. Şi-l găseşte dormind. Se linişteşte brusc, poate chiar se aşează pe un scaun, sau se intinde în pat simţind o uşurare bruscă, o bucurie la care nici nu visase cu ceva timp în urmă. E un moment de linişte pe care ar vrea să-l savureze, să-l simtă cât mai deplin, pentru că ştie că nu poate dura mult. Poate chiar adoarme şi visează mult, profund.
Întins în pat, privind tavanul. Visez? Nu ştiu. Dar atâta timp cât nu se întâmplă nimic ciudat, nu mă ridic la nivelul tavanului, nu se deformează camera, sau nu apare o femeie frumoasă (asta chiar nu m-ar deranja), s-ar putea să fiu treaz.
Imagine: mi-ar fi plăcut să fi ţinut mâna stângă sub cap şi cu dreapta sa fumez o ţigară şi fumul să urce spre tavan. Dar nu sunt nici măcar fumător. Iar mâna stângă mi-a amorţit şi nu pot s-o mişc.
Încet-încet încep să-mi amintesc: nu sunt în camera mea, plecasem de dimineaţă spre serviciu. Dar nu am ajuns acolo, pe drum s-a întâmplat ceva, mă durea capul atât de rău, ameţeala şi m-am trezit în această cameră. De la ce să fi fost ameţeala? Mâncasem bine dimineaţa, băusem o cafea, pe fereastră frunzele de toamnă cădeau din copaci. Imagine de toamnă cu gust de cafea. Am terminat micul dejun şi am ieşit. N-am luat pardesiul pentru că era totuşi cald.
Privesc prin cameră. Nu cunosc această cameră. Cum am ajuns aici? Poate visez. Atunci nu-mi rămâne decât să aştept să mă trezesc. Iar dacă e un vis atunci tot ce se întâmplă e normal. Şi am să intru în rol. Dacă nu visez, atunci sigur s-a întâmplat ceva neobişnuit. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alzheimer (fragment 01)

Deschid ochii. Sunt într-o cameră. Cameră nouă, străină. Cum am ajuns aici? Mă uit prin cameră, dar nu recunosc nimic. E curat, totul miroase a proaspăt, a curăţenie. Mă scol din pat şi privesc în jurul meu. Patul meu era lângă fereastră, îmi plăcea ca noaptea când mă trezeam să privesc cerul, uneori cu stele sau înnorat. Dacă vedeam luna mă simţeam bine. Aveam o prietenă care spunea ca atunci când e lună plină nu poate dormi. Sau era logodnica mea? Ca şi cum o logodnică nu poate să fie prietenă. Logodnica – un fel de trecere între prietenă şi soţie. Crezi că mai aparţii lumii de dinainte, dar de fapt lumea care o să vină deja te-a prins. Zâmbesc. Pe mine nu m-a prins. Adriana. Nu e timpul acum să mă gândesc la ea. Sunt undeva, într-o cameră pe care nu o cunosc, nu am gratii la geam, deci nu e un spital sau o închisoare. Mă gândeam uneori la ce ar trebui să fac dacă cei de lângă mine mi-ar spune că sunt nebun. Primul lucru pe care-l spune un nebun e că nu e nebun. Ca un hoţ care spune că nu e hoţ, ca un criminal care. Dar gândul ăsta nu-mi place. Pe masă un pahar cu apă. Beau şi-mi dau seama că mi-e sete. Poate au pus ceva în apă. S-o iau totuşi încet. Ce am făcut? Ultima oară eram într-o berărie. Nu. Asta a fost mai demult. Mai de curând ce am făcut? Încerc să-mi amintesc. În mod sigur mi-au pus ceva in apă. Sau în mâncare. Ceva care mă face să nu-mi amintesc ce am făcut în ultimile zile. Dar de ce? Mi s-a şters totul din minte din momentul în care m-am certat cu Adriana. Nu ştiu nici măcar dacă sigur ăsta era numele ei. Ca un om trezit pe o plajă pustie, singur şi nu ştie cine este. Dar s-ar părea că cei de lângă mine ştiu bine cine sunt. Ceva îmi amintesc. Uneori când mă plimbam pe stradă mă gândeam cum ar fi dacă, stând pe o bancă, m-aş trezi confundat cu altcineva şi o femeie (frumoasă, bineînţeles) ar veni la mine şi mi-ar spune că m-a căutat, că îi pare bine că m-a găsit. Sau poate acele jocuri de când eram la liceu şi spuneam că am descoperit că într-un birou al tatălui meu un act prin care aflasem că fusesem înfiat. Că părinţii mei erau de fapt nişte oameni bogaţi, urmăriţi de serviciile secrete, şi, ca să mă scape, vorbiseră cu părinţii mei adoptivi ca să-mi creeze o altă identitate, ca să pot să mă realizez în viaţă. Dacă stau bine să mă uit la tine, într-adevăr nu prea semeni cu ei, mi-a zis Maria. Maria. Cum arăta Maria? Sau o chema altfel? O oglindă. Acolo sunt eu. Acolo sunt eu? Un bătrân, faţa plină de riduri, părul alb. Poate am avut o comă, şi acum m-am trezit din ea. Aveam 40 de ani, iar acum cred că arăt ca unul de 60 de ani. Deşi la cât mă pricep eu la estimări, aş putea avea şi 70 de ani. Abia o cunoscusem pe Adriana, eram cu ea pe bancă şi ea m-a întrebat, câţi ani crezi că am? 23? Eşti drăguţ, ştii cum să faci o femeie să se simtă bine, mi-a zis şi m-a sărutat pe obraz. Eu mirat, lasă glumele, mi-a zis, doar se vede pe mine că am peste 30. Nu ştiam care ar fi diferenţa dintre 20, 25 sau 30 aşa cum nu ştiam să spun dacă o femeie are picioare frumoase. Deobicei mă uitam la modul în care o femeie ştie să zâmbească. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Cateva din momentele frumoase ale workshopului din 18-19 septembrie, incarcate pe blog aleatoriu...

... mai multe imagini si povestea a ceea ce s-a intamplat acolo, pe www.apasc.ro si in newsletter (aici, foto de Sorina Dascalu, apasc.comunicare@gmail.com)

Maybe...

lui D.R., dar nu numai pentru el
Am primit acum câteva zile un "manifest" al lui Tudor Chirilă, în care ideea era că suntem un fel de rataţi şi că singura şansă ar fi să "trezim" pe cei care vin, pentru că generaţia noastră s-ar fi ratat. În fapt un mod mai dur şi un pic vulgar de a fi îndemnaţi la acceptarea ideii de "generaţie sacrificată". Nu sunt de acord cu el(nici cu manifestul, nici cu T. Chirilă). Nu consider că am pierdut, ci doar că încă nu am câştigat. Toate aceste "manifeste" reprezintă în fapt o formă mascată de a ne face să acceptăm că suntem învinşi. (...) Şi că simpla mea existenţă aici e o victorie. În fiecare zi văd "clasa învingătoare" şi-mi dau seama că totul e spoială, că de fapt le e frică, teamă pentru că nu au nici un viitor. (...) Cu fiecare încercare la care sunt supus (prin care se încearcă supunerea mea) mă consider învingător dacă reuşesc să nu mă răzbun (pentru că uneori mă razbun şi-mi dau seama că atunci sunt învins). Cât timp la ură nu răspund cu ură am câştigat. Şi poate într-o zi ... (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

De prin blogosfera...

Maximele secolului XXI (I)


Toate generalizarile sunt false... inclusiv aceasta.

Poarta-te frumos cu copiii tai. Ei iti vor alege azilul.

Imprumuta bani de la un pesimist. Nu se asteapta sa i-i dai inapoi.

Moartea este ereditara.

Nu fi de neinlocuit. Daca nu poti fi inlocuit, atunci nu o sa fii niciodata promovat.

Ai observat vreodata cat de repede merge Windows-ul? Nici noi...

Experienta este ceva ce obtii abia atunci cand nu mai ai nevoie de ea.

Putine femei isi dezvaluie varsta reala. Putini barbati se comporta adecvat varstei reale.

Prietenii vin si pleaca. Dusmanii se acumuleaza.

Da-i unui om peste si va manca o zi. Invata-l sa pescuiasca si va sta toata ziua in barca cu sticla de bere in mana.

Cel ce rade la urma, este mai incet la minte.

Nu sunt vegetarian pentru ca iubesc animalele. Sunt vegetarian pentru ca urasc plantele.

Mi-am facut un test de inteligenta si rezultatele au fost negative.

Inainte eram mereu indecis. Acum nu mai sunt asa sigur.

Daca ai impresia ca nu ii pasa nimanui daca mai traiesti, incearca sa nu platesti cateva rate la banca.


Multitasking inseamna sa faci mai multe lucruri prost in acelasi timp!

Puritanism: teama ca cineva, undeva, s-ar putea sa fie fericit.

Unii beau din fantana cunoasterii. Altii fac gargara.

Prima pasare va prinde viermele, dar al doilea soarece fura cascavalul.

Cel mai scurt drum dintre doua puncte este mereu in constructie.

Exista trei tipuri de oameni: cei care pot sa numere si cei care nu pot.

Daca furi idei de la o persoana, se numeste plagiat. Daca furi idei de la mai multe persoane se numeste cercetare.

De ce abreviere este un cuvant atat de lung?

M-am rugat la Dumnezeu sa imi dea o bicicleta, dar am aflat ca Dumnezeu nu iti pune in traista. Asa ca am furat o bicicleta si m-am rugat pentru iertare.

Femeile nu vor fi niciodata egale barbatilor pana cand nu vor putea sa se simta sexy in ciuda cheliei si burtii de bere.

Dumnezeu sigur iubeste prostii. Altfel nu ar fi creat atat de multi.

Niciodata sa nu iei un laxativ si un somnifer in aceeasi seara.

Traim intr-o societate in care pizza ajunge mai repede decat politia. Incercati!

Un barbat indragostit nu este complet pana nu se insoara. Dupa aia e terminat.

Stii ca lumea s-a intors pe dos cand cel mai bun rapper este alb, cel mai bun jucator de golf este negru si cel mai inalt baschetbalist din NBA este chinez.

Un nou studiu guvernamental finantat prin fonduri europene si desfasurat pe o perioada de 10 ani a concluzionat ca trei sferturi din populatia Romaniei inseamna 75% din populatie.

Intentionez sa traiesc vesnic. Pana acum sunt in grafic.

Psihiatrul mi-a zis ca sunt nebun. I-am zis ca am nevoie si de o a doua opinie. Mi-a zis ca sunt si urat.

Dimineaţa lui Adam (după 25 de ani)

Se întâmplă uneori ca să te trezeşti dimineaţa fără nici un gând sau să te întrebi cum o să mai treacă şi acea zi. Aşa ca şi cum ai fi pe un hol şi ai o mulţime de uşi de deschis, deşi ştii că nu ai să găseşti nimic în acele camere, dar trebuie să deschizi uşile aşa cum respiri, aşa cum îţi aminteşti de ceva, şi acea amintire vine şi pleacă atât de repede încât din ea nu rămâne decât senzaţia.
Deci mă trezisem în acea dimineaţă, eram singur în casă, luam bolovanul unei noi zile şi urma să-l urc până în vârf. Stăteam pe marginea patului cu capul în mâini, mâinile mele discutau cu el şi încercau să-l convingă să mai stea încă o zi pe umeri, şi apoi putea să se rostogolească pe jos prin cameră până va reuşi să ajungă într-un colţ.
M-am mai uitat încă o dată la ceas căutând un motiv să mai stau. Dar nici acolo nu am gasit acel motiv aşa că m-am sculat.
Puteam să nu merg în acea zi la facultate, să fiu bolnav, să fiu în altă parte, dar de fapt asta nu s-a întâmplat niciodată, mereu am fost la întâlniri aşa cum pietonul grăbit ajunge la mijlocul străzii unde are o întâlnire cu o maşină.
Deci mă scol din nou din pat sau poate sunt în bucătărie, îmi beau cafeaua sau poate îmi dau cu apă pe ochi. Aş fi vrut mai târziu să ţin minte acea zi. Fiecare moment de dinainte de. Dar aceste momente s-au vaporizat, au fost luate şi reciclate. S-au transformat în dimineaţa în care m-am trezit, m-am spălat, am băut cafeaua şi am ieşit repede pe uşa să nu întârzii.Acum când stau să mă gândesc în mod sigur am închis uşa în urma mea, acolo au rămas închise plictiselile de zi cu zi pentru că de atunci nimic nu a mai fost la fel. E adevărat că uneori am încercat să mă întorc, să deschid uşa şi să iau cele lăsate în acea dimineaţă în casă.
(Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)