Alzheimer (fragment 01)

Deschid ochii. Sunt într-o cameră. Cameră nouă, străină. Cum am ajuns aici? Mă uit prin cameră, dar nu recunosc nimic. E curat, totul miroase a proaspăt, a curăţenie. Mă scol din pat şi privesc în jurul meu. Patul meu era lângă fereastră, îmi plăcea ca noaptea când mă trezeam să privesc cerul, uneori cu stele sau înnorat. Dacă vedeam luna mă simţeam bine. Aveam o prietenă care spunea ca atunci când e lună plină nu poate dormi. Sau era logodnica mea? Ca şi cum o logodnică nu poate să fie prietenă. Logodnica – un fel de trecere între prietenă şi soţie. Crezi că mai aparţii lumii de dinainte, dar de fapt lumea care o să vină deja te-a prins. Zâmbesc. Pe mine nu m-a prins. Adriana. Nu e timpul acum să mă gândesc la ea. Sunt undeva, într-o cameră pe care nu o cunosc, nu am gratii la geam, deci nu e un spital sau o închisoare. Mă gândeam uneori la ce ar trebui să fac dacă cei de lângă mine mi-ar spune că sunt nebun. Primul lucru pe care-l spune un nebun e că nu e nebun. Ca un hoţ care spune că nu e hoţ, ca un criminal care. Dar gândul ăsta nu-mi place. Pe masă un pahar cu apă. Beau şi-mi dau seama că mi-e sete. Poate au pus ceva în apă. S-o iau totuşi încet. Ce am făcut? Ultima oară eram într-o berărie. Nu. Asta a fost mai demult. Mai de curând ce am făcut? Încerc să-mi amintesc. În mod sigur mi-au pus ceva in apă. Sau în mâncare. Ceva care mă face să nu-mi amintesc ce am făcut în ultimile zile. Dar de ce? Mi s-a şters totul din minte din momentul în care m-am certat cu Adriana. Nu ştiu nici măcar dacă sigur ăsta era numele ei. Ca un om trezit pe o plajă pustie, singur şi nu ştie cine este. Dar s-ar părea că cei de lângă mine ştiu bine cine sunt. Ceva îmi amintesc. Uneori când mă plimbam pe stradă mă gândeam cum ar fi dacă, stând pe o bancă, m-aş trezi confundat cu altcineva şi o femeie (frumoasă, bineînţeles) ar veni la mine şi mi-ar spune că m-a căutat, că îi pare bine că m-a găsit. Sau poate acele jocuri de când eram la liceu şi spuneam că am descoperit că într-un birou al tatălui meu un act prin care aflasem că fusesem înfiat. Că părinţii mei erau de fapt nişte oameni bogaţi, urmăriţi de serviciile secrete, şi, ca să mă scape, vorbiseră cu părinţii mei adoptivi ca să-mi creeze o altă identitate, ca să pot să mă realizez în viaţă. Dacă stau bine să mă uit la tine, într-adevăr nu prea semeni cu ei, mi-a zis Maria. Maria. Cum arăta Maria? Sau o chema altfel? O oglindă. Acolo sunt eu. Acolo sunt eu? Un bătrân, faţa plină de riduri, părul alb. Poate am avut o comă, şi acum m-am trezit din ea. Aveam 40 de ani, iar acum cred că arăt ca unul de 60 de ani. Deşi la cât mă pricep eu la estimări, aş putea avea şi 70 de ani. Abia o cunoscusem pe Adriana, eram cu ea pe bancă şi ea m-a întrebat, câţi ani crezi că am? 23? Eşti drăguţ, ştii cum să faci o femeie să se simtă bine, mi-a zis şi m-a sărutat pe obraz. Eu mirat, lasă glumele, mi-a zis, doar se vede pe mine că am peste 30. Nu ştiam care ar fi diferenţa dintre 20, 25 sau 30 aşa cum nu ştiam să spun dacă o femeie are picioare frumoase. Deobicei mă uitam la modul în care o femeie ştie să zâmbească. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)