Marea

Chiril se trezi. Din nou acel vis: toate se dărâmau și dincolo de toate se vedea marea, iar sub tălpile goale, zăpada. Și deodată visul începu să se micșoreze până ajunse la dimensiunile unei scame de pe covor. Din vântul ce vuia în urechi pe malul înzăpezit rămase liniștea. Privi prin cameră, încercând să-și amintească unde era. Și își aminti: criza de nervi, nu mai avea loc în cameră, nu mai era nimic de suportat, trebuia să iasă, să ajungă undeva unde se putea respira. Începuse să strige ca și cum țipătul ar fi putut sparge în cioburi camera.

”Și acum aici. Lângă patul meu prietenulcarenutelasăcândainevoie. Vede că m-am trezit și mă întreabă politicos ce mai fac, de parcă m-ar fi văzut pe o bancă în parc. Mă simt mai bine, îi spun. Și pentru ca să nu vorbesc prea mult prietenulcarenutelasăcândainevoie începe el să povestească, de ceea ce mai face fratele lui. Aș vrea să-i spun să tacă, să mă lase în pace, nu mă interesează nici fratele, nici persoana lui. La un moment dat prietenulcarenutelasăcândainevoie își dă seama că mă plictisește și după ce mă salută scurt pleacă”.


Chiril se sculă din pat, își puse halatul pe el și ieși pe hol.
- Ce faci, Matei?
Omul chel îl îmbrățișează, pupându-l pe ambii obraji.
- Nu sunt Matei! spune Chiril puțin iritat
- Ei, știu eu că tu ești Matei! Cum adică să nu fii tu Matei? Adică ce, eu să nu-l știu pe Matei? ... Ia spune, ai văzut, nevastă-mea are grijă de canari?
Resemnat, Chiril spuse oftând:
- Da.
- Știam eu – cum să nu aibă ea grijă de canari.
L-a mai îmbrățișat odată și înainte să plece îi spuse zâmbind:
- Să nu mai minți: tu ești Matei!
Chiril scoase mâna din buzunar. Mâna transpirată o șterge de halat. Și deodată își aminti, o prinsese de mână, ea și-a retras mâna și s-a șters de sacou ca și cum atingerea lui ar fi murdărit-o. Nici nu s-a uitat la el și a plecat. În urma ei a rămas parfumul ei. Parfumul ei, drăguț și amabil, a mai rămas un pic cu el, nu a vrut să-l lase singur.
- Vă caută domnul doctor, auzi în spatele lui o voce, dar nu apucă să vadă cine era pentru că se trezi.
Privi prin cameră, Adriana lângă el în pat.
- Iar ai visat urât? întreabă ea fără să ridice capul din pernă.
El nu îi răspunse și ea adormi la loc. Visul îl urmărea încă. Făcea lucrurile mecanic și deodată se trezi în stradă întrebându-se încă de rostul visului. Trecu strada de parcă răspunsul ar fi fost pe celălalt trotuar, dar nu ajunse să vadă asta, mașina pusese frână prea târziu, lumea se sparse în cioburi și dincolo de acestea văzu, revăzu, marea.