Psihologul de copii sau CÂND si DE CE să mergem la psiholog?

Poate pentru că într-o societate tot mai presată de lipsa de timp, de ideea de a trăi cât mai intens și „mai repede” într-o permanentă luptă cu timpul, încercând să-l stăpânim și să-l împărțim cât mai adecvat între cei dragi, încercând să delegăm problemele apărute celor specializați – așa s-ar putea explica și această specializare. Societatea modernă, „de consum”, permite apariția unor astfel de segmente “de nișă”. Dincolo de necesarele corecții ale vorbirii făcute cu ajutorul logopedului, în cazurile în care din cauza construcției aparatului fono-articulator copilul are probleme reale de pronunție, mai sunt multe alte probleme care apar doar fiindcă nu a fost corectat și atenționat la timp, sau pur și simplu pentru că pronunția hazlie nu a dat naștere la probleme ci chiar ne-a încântat fiind astfel încurajată tacit.
Astfel, revenind la lipsa de timp și dând totdeauna vina pe lipsa acestuia, ajungem să constatăm existența unor probleme ignorate sau încurajate tacit pe care timpul nu le-a rezolvat ci le-a agravat. În cazul copiilor cu mici probleme de vorbire se poate constata că nu s-ar fi ajuns la psiholog dacă (din lipsă de timp) creșterea copiilor nu ar fi fost preluată de bunici îngăduitori ce au obsevat problema, dar le-a adus încântare și au tolerat-o, corecția devenind și mai dificilă dacă, după ce sunt învățate exercițiile la logoped, nu sunt exersate și acasă, unde se revine la un mediu permisiv.
Trecând apoi la probleme datorate comportamentului, deseori se vine cu copilul la psiholog la fel cum se vine la medicul dentist sau la ortoped pentru a se rezolva „problema”.
Copilul nu poate fi scos din mediul său pentru ai fi rezolvată problema ca în cazurile de mai sus. Nu se poate trata eficient o problemă dacă nu și contextul în care a apărut această problemă nu se modifică în mod corespunzător. Problema se rezolvă în ansamblul ei. Nu pot apărea atâția copii cu probleme de hiperactivitate, sau diagnosticați mai modern și mai trendy (pentru că și diagnosticul copilului nostru trebuie să fie deosebit) cu ADHD, fără să existe acasă un mediu propice dezvoltării unor asemenea probleme, un mediu în care copilul este servit tot timpul și de aceea nu are nici un motiv să învețe singur, un mediu în care nu se poate concentra niciodată asupra unui lucru pentru că apar noi stimuli iar sistemul de recompense este total dat peste cap. În asemenea cazuri, este normal ca nu numai copilul să fie adus la psiholog, pentru că problema nu este doar a lui ( „am un copil cu o problemă”).
El este doar efectul apărut în urma unei cauze ce trebuie căutată în interiorul familiei pentru a putea fi rezolvată eficient. De aceea, pentru ca asemenea probleme să nu se manifeste și să aibă repercusiuni în exterior iar mai apoi, mai târziu, in viața de adult a copilului nostru, este bine (când timpul are răbdare cu noi) să aruncăm o privire mai aproape la sursa problemelor noastre ce au repercusiuni prin noi în exterior prin copiii noștri și din nou la noi, în întregul lanț social, amplificate de toate „ecourile” problemei nerezolvate eficient și la „scripturi” perpetue.
Rezolvându-ne problemele noastre, de cele mai multe ori rezolvăm implicit și problemele copiilor noștri.
(Sorin Iorga, http://www.mentalclas.ro)

Alz05

Mă trezesc şi e noapte. Undeva lângă fereastră e o lumină aprinsă. Lumină de. Bineînţeles că nu-mi amintesc cum îi spune. Medicamentele pe care mi le dau încep să-şi facă efectul din ce în ce mai bine. Totuşi ce medicamente îmi dau? Mă scol din pat cu grijă. Cât o fi ceasul? Mă uit în jurul meu, dar nici urmă de aşa ceva. Prind mâna stângă şi nu simt decât o brăţară. Eu nu purtam aşa ceva. O rotesc încercând să găsesc încuietoarea. Dau de ea, dar nu pot să deschid. Mă enervează această brăţară. Mai lipseşte un cercel în ureche. E puţin absurd, dar duc mana dreaptă la ambele urechi să văd dacă nu am şi cercei în urechi. Nu am. Asta e bine. Revin la brăţară. Încerc cu unghia să desfac încuietoarea. Nu pot. Merg la lumină, să văd. Nu are încuietoare. Dar când au pus-o? Probabil că atunci când medicamentul îşi face efectul nu mai ştiu ce e cu mine. Au aşteptat şi. Scutur mâna şi totuşi brăţara nu cade. Bag mâna în buzunar. Poate dacă aş găsi un cleşte prin casă aş rezolva problema. Deschid uşor uşa şi mă uit pe hol. Nu e nimeni, dar nu e nici o lumină aprinsă. Dacă aş aprinde o lumină ar vedea că sunt treaz, deci trebuie să mă descurc pe întuneric. Imediat în dreapta o uşă. Deschid încet şi intru. Întind mâinile instinctiv în faţă. Dau de o chiuvetă. E rece şi simt stropi de apă pe ea. Deasupra ei, bineînţeles o oglindă. Oglinda e prinsă de perete şi nu e nici un dulăpior. Poate în dulap aş fi putut să găsesc un ceva să rup brăţara. Merg încet cu spatele să nu lovesc ceva. Ceva cu care aş fi putut desface brăţara. Chiar dacă mă lovesc de el, tot va fi bine, că voi putea desface brăţara. Ajung din nou pe hol, fac doi paşi şi în dreapta o altă cameră. Aici uşa e deschisă. Intru. Poate e s. Nu somn. Are un nume care începe cu s. Oricum nu are importanţă asta acum. Important e să scap de brăţară şi apoi voi putea şti şi numele camerei. Dacă aş găsi aici acel ceva, atunci probabil aş şti şi numele. Ridic mâna dreaptă şi dau peste nişte cărţi. E biblioteca. E locul unde m-au adus în prima zi. „Nepoata” mi-a adus o carte din bibliotecă. M-am chinuit mult până mi-am amintit cum se numea. Pot găsi ceva în bibliotecă? Pot găsi cărţi, dar cu o carte nu poţi rupe o brăţară. Biblioteca se termină şi dau de o cutie. Nu e cutie. Are un geam. Ecran. Televizor. Ştiu. Se numeşte televizor, dar nu am ce să fac cu el. Nu ajută. Ajung la geam, mă uit pe geam afară. Nu e nimeni pe drum. Trece o maşină. Stâlp din care iese lumina. Dar nu luminează decât o parte din drum. Stradă. Luminează doar o parte, aşa cum doar o parte îmi amintesc eu. Am un bec în minte care luminează doar o parte a amintirilor, restul e noapte. Probabil că au fost mai multe becuri în cap, dar medicamentele le-au stins unul câte unul. Şi când vor stinge ultimul bec ei îmi vor pune hârtia în faţă şi eu voi semna şi atunci ei vor lua tot. Trebuie să scot brăţara şi apoi să ajung la mine acasă. Să vorbesc cu administratorul să-i explic, să mă ajute. Trebuie să mă ajute, pentru că şi eu l-am ajutat când i-am dus fata cu maşina la spital. Avea febră şi salvarea nu venea, de fapt a venit după ce am plecat noi,. Salvarea avea febră. Se încinsese parbrizul. Ştergătoarele nu mai făceau faţă. De aceea nu a ajuns la timp. Noroc că maşina mea era sănătoasă şi a putut salva fata administratorului. Era în ziua în care mă certasem cu Adriana. Sau mă certasem cu Adriana pentru că am lăsat-o în casă ca să duc fata la spital. I-am spus atunci că salvarea avea febră şi nu putea veni, iar maşina mea era sănătoasă, îi schimbasem antigelul, pusesem din cel albastru pentru iarnă, i-am schimbat şi bateria, dar Adriana s-a supărat pe mine. Cum să stau cu maşina sănătoasă în faţa blocului şi fata să fie bolnavă în casă? Dacă pleci, nu ai să mă mai găseşti. Aveam maşină şi nu puteam să văd cum administratorul cu fata bolnavă ca o salvare să stea în pat. De fapt salvarea în garaj şi fata în pat. Am luat-o într-o pătură şi am pus-o în maşină. A mers totul aşa de repede, nu ca atunci când cauţi ceva să desfaci o braţară. Sau când vrei să revii acasă. Mă simt obosit. Mă aşez pe fotoliul din prima zi. Mă uit la bibliotecă. Nu am uitat cum se cheamă. Ştiu. Acum ştiu. Bibliotecă şi în ea sunt cărţi. Poate e o carte cu mine, despre mine. Poate e o carte în care scrie cum să scap de brăţară. Dacă aveţi brăţara pe mâna stângă, se ridică mâna stângă sus, şi cu dreapta apucaţi un cleşte cu care prindeţi brăţara. Cum un minim de efort se va auzi, poc, şi brăţara se va rupe. Şi va cădea după ce va aluneca uşor pe mână. Dacă brăţara e pe mâna dreaptă se acţionează la fel numai că se apucă cleştele cu mâna stângă. Precis nu va scrie de unde să faci rost de un cleşte, pentru că bineînţeles că odată cu brăţara se dă şi cleştele. Dar ei au ascuns cleştele ca să nu pot desface brăţara. Poate camera are o mică cameră ce vede prin întuneric şi ei ar putea să mă filmeze. Să arate că nu sunt sănătos, ca să-mi poată lua casa. Casa din bloc. Trebuie să găsesc cleştele. Mă ridic cu atenţie din fotoliu, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul. Traversez camera să ajung pe hol. Dacă aş găsi un dulap desigur că aş ajunge la cleşte. Dulapurile stau pe hol sau în camere. În camera mea nu erau dulapuri. Normal: aş fi putut găsi cleştele. Dar dacă aş avea în cameră un dulap? Şi poate nu l-am văzut. Ar trebui să mă întorc în cameră să-l caut. Ajung în camera mea, dar observ că au schimbat totul. Cât am lipsit? Nu mai e patul, în locul lui au pus o chiuvetă şi nişte pahare. Acolo unde era oglinda e acum un frigider. Iar fereastra au mutat-o pe celălalt perete. Când au făcut asta? Desigur toate lucrurile din dormitor le-au dus în altă cameră. Ca să mă înnebunească. Să nu mai ştiu ce fac. Să am impresia că nu ştiu. Trebuie să revin pe hol, să găsesc camera mea. Camera în care stăteam. Ce casă e asta? Camerele se schimbă între ele, dulapurile au fost scoase şi toţi cleştii au dispărut. Iar eu am să rămân cu brăţara asta la mână, am să mor cu brăţara asta la mână şi o să râdă toţi de mine. O să spună: s-a ramolit săracul! Dar dacă medicamentele îmi afectează şi simţul direcţiei. Adevărul e că sunt atât de nesigur pe mine, încât orice e posibil. Mă opresc pe hol. Mă aşez pe un scaun. Înainte de a face un pas trebuie să mă gândesc ce să fac. Trebuie să ştiu clar ce urmează să fac. Să calculez fiecare pas, să fiu atent. Ascult. Nu se aude nimic. Aşa de parcă în casă nu ar mai fi nimeni. Eu ştiu însă că ei sunt aici. Mă urmăresc şi aşteaptă să vadă ce voi face. Când mi-au pus brăţara la mână? Poate nu ar trebui să stau. Poate că mişcându-mă aşa de încet prin casă le dau posibilitatea să schimbe camerele. Să merg mai repede, să trec repede dintr-o cameră în alta, până am să-i prind şi am să văd cum fac asta, şi poate o să găsesc cleştele. Alerg dintr-o cameră în alta, mă lovesc de scaune, scaune ce nu au fost acolo, dar ei le-au pus ca să mă încetinească, să nu-i pot prinde, dar eu ignor durerea, alerg dintr-o cameră în alta, uneori camerele seamănă între ele, alteori se schimbă, m-am lovit de o măsuţă, care înainte era scaun, dar am lovit scaunul şi probabil că atunci el s-a făcut măsuţă, deschid o uşă şi găsesc frigiderul, aici nu am cum să intru, lumina de la frigider m-a orbit pentru câteva clipe, dar asta nu mă va opri, ştiu că sunteţi aici, ştiu că vă ascundeţi, am să vă prind, pentru oricât de repede aţi merge eu voi merge mai repede ca voi să nu mai schimbaţi camerele, să nu mai ascundeţi cleştele, nu m-ar mira ca-ntr-o cameră să găsesc salvarea, care probabil că acum se simte mai bine şi duce bolnavii la spital, poate salvarea mă va putea salva şi pe mine, aşa cum am salvat fata şi salvarea, sau barem să-mi dea un cleşte, într-o salvare se găsesc de toate, că de aia e salvare, să salveze, la un moment dat văd pe cineva, şi cineva fuge, iese repede pe uşă, deschide uşa atât de repede încât mă lovesc de ea. Doare. Nasul doare. Nu curge sânge. Dar m-a oprit. Mă simt obosit. Aş vrea să mă întind aici pe jos să mă odihnesc un pic, doar un pic şi apoi am să reiau căutarea. O mână prinde mâna mea. Nu ştiu dacă dincolo de mână se afla un chip, nişte picioare. E doar o mână care mă ridică încet şi mă duce spre. Sunt prea obosit şi mă las dus de mână. Mâna ştie unde au pus camera mea, mă duce acolo. Aş vrea s-o întreb dacă ştie unde aş putea găsi un cleşte, dar îmi dau seama că şi dacă ar şti nu ar putea să-mi spună pentru că mâinile nu au gură. Ajung în pat, mă întind, sunt obosit, foarte obosit. Mâna mă mângâie pe frunte. Nu mai am ce să fac. Voi adormi, mă voi odihni, iar mâine poate voi găsi un cleşte sau poate nu voi mai avea brăţara la mână. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Cum să faci față îngrijorărilor?

În timp ce rezolvarea problemelor – cunoscută și ca activitate a gândirii - presupune planificarea anticipată pentru a evidenția care sunt strategiile benefice, îngrijorările pot doar sa provoace suferinţă.
Dar dacă îngrijorarea cauzeaza mai multe probleme decât rezolvă, de ce este utilizata asa de des? Trebuie să existe un motiv pentru care milioane de oameni se ingrijoreaza mai mult decat e necesar și nici nu-și rezolvă problemele. De asemenea sunt multi  diagnosticati ca suferind de ingrijorare  cronică.
Iata ca la nivel rațional stim acum despre ce e vorba.
Și?
Nu ne vom mai îngrijora ?
Să pui capăt îngrijorărilor nu-i deloc ușor……
Din fericire, psihologii au venit cu mai multe strategii prin care  să incetati a  vă mai face griji! Aici sunt câteva :
1. În primul rând, daca doriti  sa reduceti  vulnerabilitatea la îngrijorare este determinant sa aveti grija de dumneavoastra. Asiguraţi-vă că dormiti şi mâncati corespunzator.
2. În al doilea rând, atunci când vă cuprinde îngrijorarea luati-va câteva minute pentru a vă calma prin meditaţie, ascultati muzica, sau respiraţi profund.
3. Odată ce sunteţi într-o stare mai relaxată, încercaţi să examinați dacă  gândurile dumneavoatră sunt productive şi vă ajută la rezolvarea problemelor . Concentrati-va ! Alegeti acele  gânduri ce vă pot fi utile în a vă ajuta să rezolvati o problemă de ordin practic. Etichetați restul ca îngrijorări.
4. Examinați cu atenție gandurile. Adresaţi-vă întrebări cum ar fi:
Ce probabilitatea există ca gândul meu să fie adevărat?
Care este probabilitatea ca lucrul de care  mă tem să se întâmple de fapt?
Îmi este acest gând de ajutor?
În cazul în care aș avea un  prieten care a avut aceste griji,  ce i-aș spune să facă?
5. Dacă vă faceți griji  cu privire la  ceea ce nu se poate schimba, vă reamintesc că lupta cu ceea ce nu poate fi controlat va face doar rău.
A accepta  ceea ce nu se poate schimba este o stategie mult mai favorabilă.
E mai clar acum? 

(Camelia Dragomirescu, http://www.mentalclas.ro/)

Cum sa fim actorii principali ai propriei noastre vieti?

 
Un concept extrem de interesant in Analiza Tranzactionala este cel legat de driverele comportamentale. Uneori exageram in a actiona intr-un anume fel desi nu avem decat beneficii negative din acel comportament.
Si ca lucrurile sa nu fie foarte de neinteles, foarte specializate, va voi exemplifica :
Ati avut vreodata credinta ca persoanele care intarzie la o intalnire nu va respecta?
Vi s-a intamplat sa va straduiti mai mult crezand ca asta va lipseste pentru a avea succes?
Aveti tendinta de a face lucrurile cat mai bine cu putinta sau sa verificati de mai multe ori o lucrare inainte a o preda?
Va ganditi ca sa plangeti, sa fiti furios sau sa spuneti celor din jur ca va temeti e o slabiciune inacceptabila?
Aveti credinta ca nu trebuie sa-i suparati pe cei din jur sau ca oamenii care se inteleg bine nu se cearta niciodata ?
Daca va regasiti in descrierea de mai sus atunci aveti predominat unul din driverele :
1. Be Perfect!/ Fii perfect(a)!
2. Hurry Up!/ Grabeste-te!
3. Please People!/ Multumeste-i pe altii!
4. Be Strong!/ Fii puternic(a)!
5. Try Hard!/ Incearca din greu!

Din pacate ceea ce nu reusim sa intelegem la nivel rational este ca atunci cand aceste drivere sunt active ele ne conduc viata.
Va intebati, poate, de ce repetam aceleasi greseli fara sa ne putem opri? De ce intram mereu si mereu in acelasi conflict fara sfarsit?
Iata care ar fi, foarte pe scurt, explicatia :
Aproape toată lumea consideră că este mult mai bine să nu laşi lucrurile la voia întâmplării şi să iei în consideraţie cât mai multe amănunte.
Extrema acestei atitudini este aceea că: TREBUIE SĂ FACI TOTUL PERFECT
Insa nu uitaţi că oamenii NU POT FACE LUCRURILE PERFECT si noua nu ne plac oamenii perfecti.

Cel mai adesea oamnii consideră că este mult mai bine să fii în relaţii bune cu ceilalţi, să cunoşti cât mai mulţi oameni şi să-i faci pe aceştia să aibă o părere bună despre tine. Extrema acestei atitudini este aceea că: TREBUIE SĂ LE FACI PE PLAC CELORLALŢI.
Nu uitaţi că NU SE POATE SĂ LE FACI PE PLAC TUTUROR!!!!
Cu toţii ştim că puţine lucruri se pot face în viaţă fără să depui efort, iar dacă vrei să reuşeşti trebuie să munceşti, să te agiţi, să perseverezi, să depui efort, să te străduieşti cu înverşunare. Extrema acestei atitudini este aceea că TREBUIE SĂ TE STRĂDUIEŞTI ŞI MAI MULT.
Nu uitaţi că EFORTUL DEPUS NU GARANTEAZĂ REUŞITA!!!
Aproape toată lumea consideră că este mult mai bine să deţii controlul, să fii puternic, să nu depinzi de ceilalţi şi să nu ai vulnerabilităţi. Extrema acestei atitudine este aceea că
TREBUIE SĂ NU ARĂŢI NIMIC DIN CEEA CE SIMŢI
Insa EXPRIMAREA EMOŢIILOR ESTE NORMALĂ SI ABSOLUT NECESARA
Ca sa-l parafrazam pe Marin Preda: “timpul nu mai are rabdare cu noi”. Se observa ca traim într-o lume în care timpul trece parcă din ce în ce mai repede, iar pentru a te descurca este bine să fii mai dinamic şi să nu pierzi vremea.
Extrema acestei atitudini TREBUIE SĂ TE GRĂBEŞTI !!
Nu uitaţi că DACĂ VĂ GRĂBIŢI ŞI VIAŢA VA TRECE MAI REPEDE...
Ceea ce, in mod gresit, ne creează impresia că reprezintă soluţia tuturor problemelor din viata noastra ,este departe de a fi o solutie reala . Acest mod de a actiona ne-a fost indus de educatia primita. De câte ori nu ati auzit de la cei din jurul vostru  spunându-va că lumea sau lucrurile ar merge mult mai bine dacă:
• Oamenii ar reflecta mai mult – mesajul FII PERFECT!
• Oamenii ar fi mai amabili – mesajul MULTUMESTE-I PE ALTII !
• Oamenilor nu le-ar fi lene să facă un mic efort – mesajul STRADUIESTE-TE DIN GREU!
• Oamenii nu s-ar lăsa în voia impulsurilor – mesajul  FII PUTERNIC!
• Oamenii nu ar pierde atât de mult timp – mesajul  GRABESTE-TE !
Am scris acest articol astazi, de ziua mea de nastere, pentru ca tocmai am constat de curand ca am reusit sa ”stapanesc” driverul meu dominat si va asigur e asa de placut sa nu ai credinte tampite care sa-ti domine existenta……
(Camelia Dragomirescu, http://www.mentalclas.ro/)

Alz 04

Din nou în pat. Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi amintesc. Trebuie să gândesc cât mai mult, să exersez memoria până drogurile lor nu o să mă facă legumă cu totul. Pe cine ştiu? Eram respectat. Şi apoi. Să zicem boala. Coma. Aveam un apartament, un cont în bancă. Dobânda probabil că a făcut să ajungă o sumă frumuşică acolo. Oi fi avut un accident? Dar dacă banca a dat faliment? În 20 de ani se pot întâmpla multe. Trebuie să mă gândesc. Totuşi nu cred. Dacă ar fi dat faliment şi dacă nu aş mai avea bani, aceşti oameni nu s-ar chinui cu acest scenariu. Nu voi mai face nici un pas, până nu voi descoperi ce vor de la mine, până nu-mi voi pune în ordine gândurile. Voi sta aici în pat şi atunci ei vor trebui să acţioneze într-un fel. Atunci voi şti. Voi şti ce vor ei.
Revin. Închid ochii şi încerc să-mi amintesc. Sau poate nu ar trebui să mă mai gândesc. Acele gânduri mă fac să fiu slab. Deschid ochii. Ştiu – speranţa că poate voi vedea ceva cunoscut. Camera a rămas la fel. Barem de ar fi patul la fereastră. Trebuie să fiu atent să văd ce-mi dau să manânc, să beau. Să nu semnez nimic. Dacă vor obţine semnătura mea vor încerca să scape de mine.
- Bună dimineaţa, îmi spune „nepoata”
- Bună dimineaţa, îi răspund şi o văd zâmbind din nou.
- Ce-ai avut ieri ? – Nu ai vrut să vorbeşti de loc cu noi.
- Nu ştiam cine sunteţi.
- Acum ştii?
- Tu eşti nepoata mea
Am să joc jocul ăsta a lor, până îmi voi da seama ce vor de la mine.
- Dar cum mă cheamă pe mine?
Şi mi-a zis. De ce oare nu-mi amintesc? Sau poate vor să vadă cât de repede îşi fac efectul drogurile? Trebuie să spun numele şi asta cât mai repede ca să nu-şi dea seama. Era ceva cu M.
- Mihaela, spun repede
- Nu Mihaela, bunicule. Mariana.
E clar încearcă să mă zăpăcească. Schimbă numele în fiecare zi, că să îmi creeze impresia că nu mai ştiu de mine. Probabil că atunci când vor fi siguri de asta o să aducă un doctor să mă examineze, să spună că nu sunt respirabil. Nu. Res, ceva cu res. Responsabil. Că nu mă pot controla. Să nu-i contrazic.
- Da, ai dreptate. Mă gândeam la altceva. Ştiam: te cheamă Mariana.
- Nu-i nimic bunicule, îmi zice ea şi mă mângâie cu degetele pe obraz aşa cum făcea Adriana.
Sau Maria? Dar oare au existat? Sau sunt doar din acel vis al meu? Încerc să-mi amintesc, dar amintirea nu vine. Ceea ce mă sperie nu e doar faptul că nu-mi amintesc, ci faptul că nici măcar nu mai ştiu dacă am ştiut vreodată. Ca şi cum nu ar fi fost.
- Bunicule, nu trebuie să fii supărat ... Trebuie să iei medicamentul.
Devin mai atent. Ce medicament? De unde l-a scos? Bineînţeles că a adus doar pastila, ca să nu văd numele lui. E o pastilă mică, albă. Ştiu că atunci când eram cu Maria, mi-a fost rău la stomac şi am luat nişte pastile roşii. Numele medicamentului începea cu t.
- Ce-i asta? întreb şi-mi dau seama că nu trebuia să mă dau de gol.
Puteam să iau pastila, s-o ţin sub limbă, şi s-o scuip mai târziu. Acum o să devină bănuitoare şi o să trebuiască s-o înghit. Iau pastila mă uit la ea cu neîncredere. Deci discul ăsta mic alb mă face să uit. Aici în pastila asta cât un sfert din unghia mea se află omuleţii care vin în mintea mea să facă curat. Scap pastila pe jos şi calc ca din greşeală pe ea.
- Scuză-mă, spun cu o voce poate prea plângăcioasă.
- Nu-i nimic bunicule, zice nepoata (iar nu mai stiu numele), mai am.
Normal că e pregătită. Se aştepta să încerc asta. Scoate cutiuţa, dar nu apuc să văd pe ea decât litera a. Aspirina era mai mare, ia pastila, o pune într-o linguriţă. Are şi un pahar în mână. N-am să deschid gura. Nu voi accepta pastila aceea, orice ar fi.
- Hai bunicule, nu te încăpăţâna.
Se uită rugător la mine şi nu aş vrea s-o supăr. Mă mângâie pe frunte aşa cum făcea ea, oricine ar fi fost, Maria sau Adriana, şi nu ştiu cum simt pastila în gură. Nu pot scuipa pastila, când fata asta mă mângâie ca. Înghit fără să vreau. Nepoata îmi dă să beau şi apă şi eu beau resemnat. Cred că sunt pierdut. Cum se numea pastila? Cum se numea fata?
- Hai acum să te scoli din pat.
Unde vrea să mă ducă? Am luat pastila, dar cine ştie unde vor să mă ducă atunci când îşi va face efectul pastila. Poate la un doctor, să-i arate că nu mă pot controla, că nu sunt stăpân pe mine. Trebuie să rămân în pat. Patul acesta, deşi nu e la fereastră, e totuşi un loc sigur. Un om rămas în pat are mai multe şanse să se poarte ciudat, decât dacă aş fi pe drum şi aş cădea. Aşa în pat. A cădea la pat.
- Ce s-a întâmplat Mariana?
Au venit ajutoare. „Tatăl” sau poate ar trebui să-i spun „fiule”. Cu cine am făcut copilul ăsta?
- Bunicul nu vrea să se scoale din pat, spune „nepoata”.
- Lasă-l pace. O să i se facă foame şi o să vină el la masă.
- Nu mi-e foame, nu mă scol din pat, spun pentru că simt nevoia ca lucrurile să fie puse la punct.
- De ce?
La întrebarea asta nu m-am aşteptat. E ca o invitaţie la dialog. Poate pastila pe care mi-au dat-o mă face să vorbesc. Mai bine tac
- Ce s-a întîmplat tată?
Nu voi mai vorbi cu ei. Am să tac şi am să stau aici în pat. Vor fi nevoiţi să cheme un doctor şi atunci am să-i spun tot ce păţesc.
- Lasă-l Mihaela, a zis deodată „fiul”.
Renunţă? Nu cred. E o altă stratagemă de a lor. Au ieşit pe uşă, dar desigur mă vor aştepta dincolo de uşă şi apoi vor închide uşa în urma mea. Voi rămâne în pat. Cred ei că mă pot domina. Nu mai sunt ca pe vremuri, dar încă mai am energie, încă pot să-i mai domin. .... Maria. Uşa întredeschisă şi aud ce vorbesc.
- Ar trebui să-l luăm cu forţa, spune nepoata. Trebuie să mănânce (or fi pus ceva şi în mâncare de tot insistă să mănânc?)
- Nu trebuie forţat ( „fiul” mă ştie mai bine ). Lasă-l. Când o să vrea, o să se scoale din pat.
- Dar de ieri, cînd am vorbit ultima oară cu el, e acolo în pat
Cum adică de ieri? Azi a vorbit cu mine! De ce-l minte pe „fiul”? Poate că el are un suflet mai bun şi ar vrea să mă îngrijească şi ea e mai grăbită să-mi ia banii. Îl minte pentru a-l pune să mă forţeze. Poate ea a adus pe cineva să mă bată. Sau dacă nu a făcut-o, o va face. N-am să mă scol din pat.
- Ce s-a întâmplat?
Vocea asta e cunoscută. E ceva cunoscut în această voce.
- De ce îi chinui pe copiii ăştia? Stai de două zile în pat şi nu vrei să te mişti
Chiar e culmea. Dacă aş fi avut un ceas, aş fi putut să spun clar cât timp a trecut. Nici măcar o oră. Soarele e tot acolo pe fereastră. Cum două zile? Dar de unde o cunosc?
- De ce nu vrei să te scoli? Scoală-te! ... Nu mai suport, spune şi iese din cameră.
O aud cum plânge pe hol. Vine înapoi, ochii ei plânşi, nu ar trebui să plângă, seamană cu. Cu cine?
- Ce ai cu mine? Chiar nu mă mai iubeşti?
Mă uit mirat la ea. E bătrînă, nu arată aşa de bine ca Mihaela-Mariana. Dacă ar fi să iubesc pe cineva aş iubi-o pe fata aceea. Ea arată mai bine. Bătrâna asta zbârcită e culmea cu dorinţele ei. Cum să iubesc aşa ceva? Dar de unde o ştiu? Mă priveşte din dreptul uşii fără să spună ceva. O privesc ştiind că o cunosc. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

Alz 03

Eram pe fotoliu. Lângă mine masa, pe masă o farfurie şi în farfurie o portocală. În faţa mea în..., nişte cărţi. Locul unde se pun cărţi. Vitrină cu cărţi. Asta avea bunicu’ în casa lui, în camera lui de la etaj unde ajungeai urcând pe scări. Era o uşă cu vitrină (sau se spune altfel?) intram şi acolo – vitrina cu cărţi. Locul unde ţii cărţi. Librărie. Asta e în engleză. Deci în faţa mea erau cărţile. Le-am citit eu? Le-am scris eu?
- Te-ai trezit bunicule? Cum te mai simţi?
Fată tânără venind spre mine. Mâna mea în mâna ei. Mâna ei tânără şi mâna mea zbârcită. E mâna mea?
- Cum te mai simţi?
Vreau să spun ceva, dar cuvintele nu ies. Mă simt obosit şi aş vrea să-i spun asta fetei frumoase. Şi aş vrea s-o întreb cine este. Şi e drăguţă cu mine.
- Bunicule nu mă recunoşti? Sunt Mihaela. Mihaela, nepoata ta … Vrei o carte din bibliotecă?
Bibliotecă. Ăsta era cuvântul. Mă simt atât de fericit că. Bunicul avea o bibliotecă cu vitrină să nu se pună praful pe cărţi. Fata mă vede fericit şi crede că vreau o carte.
- Asta o vrei bunicule? zice ea luând o carte din bibliotecă.
Bibliotecă.
- Sau vrei asta? zice fata luând altă carte.
E drăguţă şi nu vreau s-o supăr. Ar putea să plece şi eu să rămân fără nimeni. Fără nimeni. Cum se spune? Fără nimeni. Am să-i zâmbesc să nu se supere.
Fata e fericită şi-mi zâmbeşte şi ea, când îmi aduce cartea.
- Uite bunicule, are poze. Uite, aici e muntele. Mai ştii când am fost la munte?
Fata e aşa frumoasă. E bună că stă cu mine. Puţini oameni au fost atât de buni şi răbdători cu mine. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)

„EVALUAREA  PSIHOLOGICA  A  PERSONALULUI”

CONSTANŢA, 22 - 24 octombrie

 

CURSUL ESTE RECUNOSCUT DE COLEGIUL PSIHOLOGILOR 

10 CREDITE,  (20 de ore)

 

Alaturi de analiza si proiectarea posturilor, evaluarea psihologica individuala este una dintre procedurile care trebuie cunoscuta, aprofundata si aplicata cu profesionalism de psihologii care activeaza in domeniul psihologiei muncii si industrial-organizationala si in domenii conexe (psihologia transporturilor, psihologia apararii, ordinii publice si sigurantei nationale etc.).

Multi psihologi practicieni simt nevoia sa obtina informatii suplimentare, sa verifice sau sa clarifice aspecte esentiale legate de: a) cadrul legal de realizare a activitatilor de evaluare psihologica; b) cadrul conceptual si metodologic al evaluarii psihologice; c) modul corect de identificare, cuantificare si evaluare a criteriilor psihologice folosite in evaluare; d) modul de analiza, redactare si prezentare a profilurilor de personalitate si de formulare a avizelor psihologice; e) criteriile necesare de validare a probelor psihologice si a rezultatelor evaluarii psihologice; f) modul de redactarea a esantionului reprezentativ pentru populatia pentru care facem evaluarea ….

Cursul „EVALUAREA  PSIHOLOGICA  A  PERSONALULUI” ofera oportunitatea clarificarii acestor aspecte.

 

ADRESABILITATE

Cursul se adreseaza psihologilor care doresc sa activeze sau activeaza in domeniul psihologiei muncii si organizationale. Fiind un curs de  initiere in evaluarea psihologica individuala cursul este deschis si studentilor sau psihologilor care activeaza in alte domenii ale psihologiei (psihologia transporturilor, psihologia apararii si securitatii, psihologie educationala si a consilierii vocationale etc.).

 

Cursul este deschis studentilor si absolventilor de studii superioare altele decat Psihologie, cei care profeseaza ca inspectori/ specialisti Resurse Umane, sefi Departament Resurse Umane, traineri /formatori, experti consultanti, manageri, etc. Pentru aceste categorii de cursanti se acorda Diploma recunoscuta de Colegiul Psihologilor dar fara credite (credite se acorda doar membrilor CPR).

 

CONTINUTUL  CURSULUI

Cursul este organizat in cinci sectiuni.

 

Sectiunea I. Cadrul legal de realizare a activitatilor de evaluare psihologica

• Forme de organizare a practicii activitatii psihologice
• Reglementari legate de evaluarea psihologica
• Obligatii si responsabilitati ale psihologului evaluator

Sectiunea II.  Cadrul conceptual si metodologic al evaluarii  psihologice

• Domenii de evaluare psihologica in firme /institutii
• Metode de evaluare utilizate in selectia personalului; calitati si limite ale principalelor metode
• Etape premergatoare evaluarii psihologice: proceduri de recrutarea si selectie a personalului.

Sectiunea III.  Identificarea, analiza, cuantificarea si evaluarea criteriilor psihologice relevante

• Identificarea criteriilor de evaluare psihologica relevante pentru un anumit post
• Analiza si cuantificarea criteriilor de evaluare; Construirea bateriei de evaluare psihologica
• Organizarea si realizarea examenului de evaluare psihologica

Sectiunea IV.  Analiza datelor si redactarea profilurilor de personalitate; prezentarea datelor

• Analiza datelor; redactarea profilurilor individuale
• Prezentarea rezultatelor; Raportul de evaluare psihologica
• Avize, rapoarte, aspecte deontologice si obligatii legale legate de prezentarea datelor evaluarii
• Evaluarea psihologica periodica; particularitati si constrangeri

Sectiunea V.  Criterii de validare a probelor psihologice si a rezultatelor evaluarii psihologice

• Constructia si validarea probelor standardizate de evaluare a personalitatii
• Realizarea sau corectarea etaloanelor specifice
• Probe standardizate utilizate in evaluarea psihologica (oferta de probe psihologice in Romania)
• Oportunitati de colaborare ….

 

FORMATOR

Stagiul de formare este sustinut de prof. dr. Ticu CONSTANTIN

Mai multe informatii la adresele web: http://personal. evaluare- psihologica. ro/ 

 

PERIOADA SI CONDITII DE FORMARE

Cursul se va organiza in weekend-ul  22 – 24 octombrie, in cinci sectiuni de cate 4 ore fiecare:

vineri       16,00 - 20,00;

sambata   9,00 – 13,00 si 16,00 – 20,00

duminica 9,00 – 13,00 si 16,00 – 20,00

 

COSTURI

Costul participarii si certificarii este de 100 euro /cursant (sau echivalentul in lei la data platii) cu posibilitatea achitarii in 2 rate: prima rata la inscriere, pentru confirmarea /rezervarea locului (echivalentul a 50 euro) si a doua rata (echivalentul a 50 euro) cel tarziu cu o zi înainte de începerea cursului. Plăţile se vor face prin virament, în contul RO29BUCU10312101460 69RON (Alpha Bank, Filiala Iaşi, titular de cont: Ticu Constantin P.F.A.).  

 

Cursantii vor partaja costul chiriei spatiului de formare (cca. 200 Euro / număr de participanţi) . Grupa va fi formata din min. 25 si maxim 35 persoane). 

 

Daca nu se vor intruni numarul minim de participanti, cursul se poate reprograma la o data ulterioara stabilita de comun acord cu cei inscrisi.

 

Inscrieri până pe data 10 octombrie    =   90 Euro (reducere 10%)

 

Inscrieri între 10 şi 21 octombrie                = 100 Euro

 

DETALII ORGANIZATORICE

Cursul se va organiza in Constanţa

 

Coordonatorul local al grupului /Persoana de contact (pentru inscrieri, informatii legate de locaţie, taxa de participare, acte sau forme de decontare etc.):        

 

Carmen NEAGU (e-mail: carmenmariananeagu@ yahoo.com   tel:  0726 226 937)

 

 

 

* Cursul ’’Evaluarea Psihologica a personalului’’ este unul dintre cele 4 cursuri acreditate de Comisia de psihologie a muncii, transporturilor si serviciilor (aprobat conform PV nr. 8 din 30.05.2009) in cadrul „Programului de formare continua in Psihologia muncii si organizationala si Psihologia transporturilor” propus de Fundatia „ARC 2000“ (Agentia Regionala de Consultanta in Managementul Resurselor Umane). Cele patru cursuri acreditate sunt urmatoarele:

 

Psihologia Muncii si Organizationala

”Evaluarea psihologica a personalului” (20 ore, 10 credite)

 „Analiza climatului organizational” (20 ore, 10 credite)

 

Psihologia Transporturilor

„Examinarea psihologica a personalului din siguranta circulatiei” (20 ore, 10 credite)

„Psihologia participantului la trafic”  (20 ore, 10 credite)

 

 

Pentru informatii suplimentare privind intregul program de formare va rugam sa ne contactati la adresele de e-mail:

tconst@uaic. ro (Psihologia Muncii si Organizationala) si hcornel@uaic. ro (Psihologia Transporturilor).