Alz05

Mă trezesc şi e noapte. Undeva lângă fereastră e o lumină aprinsă. Lumină de. Bineînţeles că nu-mi amintesc cum îi spune. Medicamentele pe care mi le dau încep să-şi facă efectul din ce în ce mai bine. Totuşi ce medicamente îmi dau? Mă scol din pat cu grijă. Cât o fi ceasul? Mă uit în jurul meu, dar nici urmă de aşa ceva. Prind mâna stângă şi nu simt decât o brăţară. Eu nu purtam aşa ceva. O rotesc încercând să găsesc încuietoarea. Dau de ea, dar nu pot să deschid. Mă enervează această brăţară. Mai lipseşte un cercel în ureche. E puţin absurd, dar duc mana dreaptă la ambele urechi să văd dacă nu am şi cercei în urechi. Nu am. Asta e bine. Revin la brăţară. Încerc cu unghia să desfac încuietoarea. Nu pot. Merg la lumină, să văd. Nu are încuietoare. Dar când au pus-o? Probabil că atunci când medicamentul îşi face efectul nu mai ştiu ce e cu mine. Au aşteptat şi. Scutur mâna şi totuşi brăţara nu cade. Bag mâna în buzunar. Poate dacă aş găsi un cleşte prin casă aş rezolva problema. Deschid uşor uşa şi mă uit pe hol. Nu e nimeni, dar nu e nici o lumină aprinsă. Dacă aş aprinde o lumină ar vedea că sunt treaz, deci trebuie să mă descurc pe întuneric. Imediat în dreapta o uşă. Deschid încet şi intru. Întind mâinile instinctiv în faţă. Dau de o chiuvetă. E rece şi simt stropi de apă pe ea. Deasupra ei, bineînţeles o oglindă. Oglinda e prinsă de perete şi nu e nici un dulăpior. Poate în dulap aş fi putut să găsesc un ceva să rup brăţara. Merg încet cu spatele să nu lovesc ceva. Ceva cu care aş fi putut desface brăţara. Chiar dacă mă lovesc de el, tot va fi bine, că voi putea desface brăţara. Ajung din nou pe hol, fac doi paşi şi în dreapta o altă cameră. Aici uşa e deschisă. Intru. Poate e s. Nu somn. Are un nume care începe cu s. Oricum nu are importanţă asta acum. Important e să scap de brăţară şi apoi voi putea şti şi numele camerei. Dacă aş găsi aici acel ceva, atunci probabil aş şti şi numele. Ridic mâna dreaptă şi dau peste nişte cărţi. E biblioteca. E locul unde m-au adus în prima zi. „Nepoata” mi-a adus o carte din bibliotecă. M-am chinuit mult până mi-am amintit cum se numea. Pot găsi ceva în bibliotecă? Pot găsi cărţi, dar cu o carte nu poţi rupe o brăţară. Biblioteca se termină şi dau de o cutie. Nu e cutie. Are un geam. Ecran. Televizor. Ştiu. Se numeşte televizor, dar nu am ce să fac cu el. Nu ajută. Ajung la geam, mă uit pe geam afară. Nu e nimeni pe drum. Trece o maşină. Stâlp din care iese lumina. Dar nu luminează decât o parte din drum. Stradă. Luminează doar o parte, aşa cum doar o parte îmi amintesc eu. Am un bec în minte care luminează doar o parte a amintirilor, restul e noapte. Probabil că au fost mai multe becuri în cap, dar medicamentele le-au stins unul câte unul. Şi când vor stinge ultimul bec ei îmi vor pune hârtia în faţă şi eu voi semna şi atunci ei vor lua tot. Trebuie să scot brăţara şi apoi să ajung la mine acasă. Să vorbesc cu administratorul să-i explic, să mă ajute. Trebuie să mă ajute, pentru că şi eu l-am ajutat când i-am dus fata cu maşina la spital. Avea febră şi salvarea nu venea, de fapt a venit după ce am plecat noi,. Salvarea avea febră. Se încinsese parbrizul. Ştergătoarele nu mai făceau faţă. De aceea nu a ajuns la timp. Noroc că maşina mea era sănătoasă şi a putut salva fata administratorului. Era în ziua în care mă certasem cu Adriana. Sau mă certasem cu Adriana pentru că am lăsat-o în casă ca să duc fata la spital. I-am spus atunci că salvarea avea febră şi nu putea veni, iar maşina mea era sănătoasă, îi schimbasem antigelul, pusesem din cel albastru pentru iarnă, i-am schimbat şi bateria, dar Adriana s-a supărat pe mine. Cum să stau cu maşina sănătoasă în faţa blocului şi fata să fie bolnavă în casă? Dacă pleci, nu ai să mă mai găseşti. Aveam maşină şi nu puteam să văd cum administratorul cu fata bolnavă ca o salvare să stea în pat. De fapt salvarea în garaj şi fata în pat. Am luat-o într-o pătură şi am pus-o în maşină. A mers totul aşa de repede, nu ca atunci când cauţi ceva să desfaci o braţară. Sau când vrei să revii acasă. Mă simt obosit. Mă aşez pe fotoliul din prima zi. Mă uit la bibliotecă. Nu am uitat cum se cheamă. Ştiu. Acum ştiu. Bibliotecă şi în ea sunt cărţi. Poate e o carte cu mine, despre mine. Poate e o carte în care scrie cum să scap de brăţară. Dacă aveţi brăţara pe mâna stângă, se ridică mâna stângă sus, şi cu dreapta apucaţi un cleşte cu care prindeţi brăţara. Cum un minim de efort se va auzi, poc, şi brăţara se va rupe. Şi va cădea după ce va aluneca uşor pe mână. Dacă brăţara e pe mâna dreaptă se acţionează la fel numai că se apucă cleştele cu mâna stângă. Precis nu va scrie de unde să faci rost de un cleşte, pentru că bineînţeles că odată cu brăţara se dă şi cleştele. Dar ei au ascuns cleştele ca să nu pot desface brăţara. Poate camera are o mică cameră ce vede prin întuneric şi ei ar putea să mă filmeze. Să arate că nu sunt sănătos, ca să-mi poată lua casa. Casa din bloc. Trebuie să găsesc cleştele. Mă ridic cu atenţie din fotoliu, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul. Traversez camera să ajung pe hol. Dacă aş găsi un dulap desigur că aş ajunge la cleşte. Dulapurile stau pe hol sau în camere. În camera mea nu erau dulapuri. Normal: aş fi putut găsi cleştele. Dar dacă aş avea în cameră un dulap? Şi poate nu l-am văzut. Ar trebui să mă întorc în cameră să-l caut. Ajung în camera mea, dar observ că au schimbat totul. Cât am lipsit? Nu mai e patul, în locul lui au pus o chiuvetă şi nişte pahare. Acolo unde era oglinda e acum un frigider. Iar fereastra au mutat-o pe celălalt perete. Când au făcut asta? Desigur toate lucrurile din dormitor le-au dus în altă cameră. Ca să mă înnebunească. Să nu mai ştiu ce fac. Să am impresia că nu ştiu. Trebuie să revin pe hol, să găsesc camera mea. Camera în care stăteam. Ce casă e asta? Camerele se schimbă între ele, dulapurile au fost scoase şi toţi cleştii au dispărut. Iar eu am să rămân cu brăţara asta la mână, am să mor cu brăţara asta la mână şi o să râdă toţi de mine. O să spună: s-a ramolit săracul! Dar dacă medicamentele îmi afectează şi simţul direcţiei. Adevărul e că sunt atât de nesigur pe mine, încât orice e posibil. Mă opresc pe hol. Mă aşez pe un scaun. Înainte de a face un pas trebuie să mă gândesc ce să fac. Trebuie să ştiu clar ce urmează să fac. Să calculez fiecare pas, să fiu atent. Ascult. Nu se aude nimic. Aşa de parcă în casă nu ar mai fi nimeni. Eu ştiu însă că ei sunt aici. Mă urmăresc şi aşteaptă să vadă ce voi face. Când mi-au pus brăţara la mână? Poate nu ar trebui să stau. Poate că mişcându-mă aşa de încet prin casă le dau posibilitatea să schimbe camerele. Să merg mai repede, să trec repede dintr-o cameră în alta, până am să-i prind şi am să văd cum fac asta, şi poate o să găsesc cleştele. Alerg dintr-o cameră în alta, mă lovesc de scaune, scaune ce nu au fost acolo, dar ei le-au pus ca să mă încetinească, să nu-i pot prinde, dar eu ignor durerea, alerg dintr-o cameră în alta, uneori camerele seamănă între ele, alteori se schimbă, m-am lovit de o măsuţă, care înainte era scaun, dar am lovit scaunul şi probabil că atunci el s-a făcut măsuţă, deschid o uşă şi găsesc frigiderul, aici nu am cum să intru, lumina de la frigider m-a orbit pentru câteva clipe, dar asta nu mă va opri, ştiu că sunteţi aici, ştiu că vă ascundeţi, am să vă prind, pentru oricât de repede aţi merge eu voi merge mai repede ca voi să nu mai schimbaţi camerele, să nu mai ascundeţi cleştele, nu m-ar mira ca-ntr-o cameră să găsesc salvarea, care probabil că acum se simte mai bine şi duce bolnavii la spital, poate salvarea mă va putea salva şi pe mine, aşa cum am salvat fata şi salvarea, sau barem să-mi dea un cleşte, într-o salvare se găsesc de toate, că de aia e salvare, să salveze, la un moment dat văd pe cineva, şi cineva fuge, iese repede pe uşă, deschide uşa atât de repede încât mă lovesc de ea. Doare. Nasul doare. Nu curge sânge. Dar m-a oprit. Mă simt obosit. Aş vrea să mă întind aici pe jos să mă odihnesc un pic, doar un pic şi apoi am să reiau căutarea. O mână prinde mâna mea. Nu ştiu dacă dincolo de mână se afla un chip, nişte picioare. E doar o mână care mă ridică încet şi mă duce spre. Sunt prea obosit şi mă las dus de mână. Mâna ştie unde au pus camera mea, mă duce acolo. Aş vrea s-o întreb dacă ştie unde aş putea găsi un cleşte, dar îmi dau seama că şi dacă ar şti nu ar putea să-mi spună pentru că mâinile nu au gură. Ajung în pat, mă întind, sunt obosit, foarte obosit. Mâna mă mângâie pe frunte. Nu mai am ce să fac. Voi adormi, mă voi odihni, iar mâine poate voi găsi un cleşte sau poate nu voi mai avea brăţara la mână. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)