Din nou în pat. Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi amintesc. Trebuie să gândesc cât mai mult, să exersez memoria până drogurile lor nu o să mă facă legumă cu totul. Pe cine ştiu? Eram respectat. Şi apoi. Să zicem boala. Coma. Aveam un apartament, un cont în bancă. Dobânda probabil că a făcut să ajungă o sumă frumuşică acolo. Oi fi avut un accident? Dar dacă banca a dat faliment? În 20 de ani se pot întâmpla multe. Trebuie să mă gândesc. Totuşi nu cred. Dacă ar fi dat faliment şi dacă nu aş mai avea bani, aceşti oameni nu s-ar chinui cu acest scenariu. Nu voi mai face nici un pas, până nu voi descoperi ce vor de la mine, până nu-mi voi pune în ordine gândurile. Voi sta aici în pat şi atunci ei vor trebui să acţioneze într-un fel. Atunci voi şti. Voi şti ce vor ei.
Revin. Închid ochii şi încerc să-mi amintesc. Sau poate nu ar trebui să mă mai gândesc. Acele gânduri mă fac să fiu slab. Deschid ochii. Ştiu – speranţa că poate voi vedea ceva cunoscut. Camera a rămas la fel. Barem de ar fi patul la fereastră. Trebuie să fiu atent să văd ce-mi dau să manânc, să beau. Să nu semnez nimic. Dacă vor obţine semnătura mea vor încerca să scape de mine.
- Bună dimineaţa, îmi spune „nepoata”
- Bună dimineaţa, îi răspund şi o văd zâmbind din nou.
- Ce-ai avut ieri ? – Nu ai vrut să vorbeşti de loc cu noi.
- Nu ştiam cine sunteţi.
- Acum ştii?
- Tu eşti nepoata mea
Am să joc jocul ăsta a lor, până îmi voi da seama ce vor de la mine.
- Dar cum mă cheamă pe mine?
Şi mi-a zis. De ce oare nu-mi amintesc? Sau poate vor să vadă cât de repede îşi fac efectul drogurile? Trebuie să spun numele şi asta cât mai repede ca să nu-şi dea seama. Era ceva cu M.
- Mihaela, spun repede
- Nu Mihaela, bunicule. Mariana.
E clar încearcă să mă zăpăcească. Schimbă numele în fiecare zi, că să îmi creeze impresia că nu mai ştiu de mine. Probabil că atunci când vor fi siguri de asta o să aducă un doctor să mă examineze, să spună că nu sunt respirabil. Nu. Res, ceva cu res. Responsabil. Că nu mă pot controla. Să nu-i contrazic.
- Da, ai dreptate. Mă gândeam la altceva. Ştiam: te cheamă Mariana.
- Nu-i nimic bunicule, îmi zice ea şi mă mângâie cu degetele pe obraz aşa cum făcea Adriana.
Sau Maria? Dar oare au existat? Sau sunt doar din acel vis al meu? Încerc să-mi amintesc, dar amintirea nu vine. Ceea ce mă sperie nu e doar faptul că nu-mi amintesc, ci faptul că nici măcar nu mai ştiu dacă am ştiut vreodată. Ca şi cum nu ar fi fost.
- Bunicule, nu trebuie să fii supărat ... Trebuie să iei medicamentul.
Devin mai atent. Ce medicament? De unde l-a scos? Bineînţeles că a adus doar pastila, ca să nu văd numele lui. E o pastilă mică, albă. Ştiu că atunci când eram cu Maria, mi-a fost rău la stomac şi am luat nişte pastile roşii. Numele medicamentului începea cu t.
- Ce-i asta? întreb şi-mi dau seama că nu trebuia să mă dau de gol.
Puteam să iau pastila, s-o ţin sub limbă, şi s-o scuip mai târziu. Acum o să devină bănuitoare şi o să trebuiască s-o înghit. Iau pastila mă uit la ea cu neîncredere. Deci discul ăsta mic alb mă face să uit. Aici în pastila asta cât un sfert din unghia mea se află omuleţii care vin în mintea mea să facă curat. Scap pastila pe jos şi calc ca din greşeală pe ea.
- Scuză-mă, spun cu o voce poate prea plângăcioasă.
- Nu-i nimic bunicule, zice nepoata (iar nu mai stiu numele), mai am.
Normal că e pregătită. Se aştepta să încerc asta. Scoate cutiuţa, dar nu apuc să văd pe ea decât litera a. Aspirina era mai mare, ia pastila, o pune într-o linguriţă. Are şi un pahar în mână. N-am să deschid gura. Nu voi accepta pastila aceea, orice ar fi.
- Hai bunicule, nu te încăpăţâna.
Se uită rugător la mine şi nu aş vrea s-o supăr. Mă mângâie pe frunte aşa cum făcea ea, oricine ar fi fost, Maria sau Adriana, şi nu ştiu cum simt pastila în gură. Nu pot scuipa pastila, când fata asta mă mângâie ca. Înghit fără să vreau. Nepoata îmi dă să beau şi apă şi eu beau resemnat. Cred că sunt pierdut. Cum se numea pastila? Cum se numea fata?
- Hai acum să te scoli din pat.
Unde vrea să mă ducă? Am luat pastila, dar cine ştie unde vor să mă ducă atunci când îşi va face efectul pastila. Poate la un doctor, să-i arate că nu mă pot controla, că nu sunt stăpân pe mine. Trebuie să rămân în pat. Patul acesta, deşi nu e la fereastră, e totuşi un loc sigur. Un om rămas în pat are mai multe şanse să se poarte ciudat, decât dacă aş fi pe drum şi aş cădea. Aşa în pat. A cădea la pat.
- Ce s-a întâmplat Mariana?
Au venit ajutoare. „Tatăl” sau poate ar trebui să-i spun „fiule”. Cu cine am făcut copilul ăsta?
- Bunicul nu vrea să se scoale din pat, spune „nepoata”.
- Lasă-l pace. O să i se facă foame şi o să vină el la masă.
- Nu mi-e foame, nu mă scol din pat, spun pentru că simt nevoia ca lucrurile să fie puse la punct.
- De ce?
La întrebarea asta nu m-am aşteptat. E ca o invitaţie la dialog. Poate pastila pe care mi-au dat-o mă face să vorbesc. Mai bine tac
- Ce s-a întîmplat tată?
Nu voi mai vorbi cu ei. Am să tac şi am să stau aici în pat. Vor fi nevoiţi să cheme un doctor şi atunci am să-i spun tot ce păţesc.
- Lasă-l Mihaela, a zis deodată „fiul”.
Renunţă? Nu cred. E o altă stratagemă de a lor. Au ieşit pe uşă, dar desigur mă vor aştepta dincolo de uşă şi apoi vor închide uşa în urma mea. Voi rămâne în pat. Cred ei că mă pot domina. Nu mai sunt ca pe vremuri, dar încă mai am energie, încă pot să-i mai domin. .... Maria. Uşa întredeschisă şi aud ce vorbesc.
- Ar trebui să-l luăm cu forţa, spune nepoata. Trebuie să mănânce (or fi pus ceva şi în mâncare de tot insistă să mănânc?)
- Nu trebuie forţat ( „fiul” mă ştie mai bine ). Lasă-l. Când o să vrea, o să se scoale din pat.
- Dar de ieri, cînd am vorbit ultima oară cu el, e acolo în pat
Cum adică de ieri? Azi a vorbit cu mine! De ce-l minte pe „fiul”? Poate că el are un suflet mai bun şi ar vrea să mă îngrijească şi ea e mai grăbită să-mi ia banii. Îl minte pentru a-l pune să mă forţeze. Poate ea a adus pe cineva să mă bată. Sau dacă nu a făcut-o, o va face. N-am să mă scol din pat.
- Ce s-a întâmplat?
Vocea asta e cunoscută. E ceva cunoscut în această voce.
- De ce îi chinui pe copiii ăştia? Stai de două zile în pat şi nu vrei să te mişti
Chiar e culmea. Dacă aş fi avut un ceas, aş fi putut să spun clar cât timp a trecut. Nici măcar o oră. Soarele e tot acolo pe fereastră. Cum două zile? Dar de unde o cunosc?
- De ce nu vrei să te scoli? Scoală-te! ... Nu mai suport, spune şi iese din cameră.
O aud cum plânge pe hol. Vine înapoi, ochii ei plânşi, nu ar trebui să plângă, seamană cu. Cu cine?
- Ce ai cu mine? Chiar nu mă mai iubeşti?
Mă uit mirat la ea. E bătrînă, nu arată aşa de bine ca Mihaela-Mariana. Dacă ar fi să iubesc pe cineva aş iubi-o pe fata aceea. Ea arată mai bine. Bătrâna asta zbârcită e culmea cu dorinţele ei. Cum să iubesc aşa ceva? Dar de unde o ştiu? Mă priveşte din dreptul uşii fără să spună ceva. O privesc ştiind că o cunosc. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu