Eram pe fotoliu. Lângă mine masa, pe masă o farfurie şi în farfurie o portocală. În faţa mea în..., nişte cărţi. Locul unde se pun cărţi. Vitrină cu cărţi. Asta avea bunicu’ în casa lui, în camera lui de la etaj unde ajungeai urcând pe scări. Era o uşă cu vitrină (sau se spune altfel?) intram şi acolo – vitrina cu cărţi. Locul unde ţii cărţi. Librărie. Asta e în engleză. Deci în faţa mea erau cărţile. Le-am citit eu? Le-am scris eu?
- Te-ai trezit bunicule? Cum te mai simţi?
Fată tânără venind spre mine. Mâna mea în mâna ei. Mâna ei tânără şi mâna mea zbârcită. E mâna mea?
- Cum te mai simţi?
Vreau să spun ceva, dar cuvintele nu ies. Mă simt obosit şi aş vrea să-i spun asta fetei frumoase. Şi aş vrea s-o întreb cine este. Şi e drăguţă cu mine.
- Bunicule nu mă recunoşti? Sunt Mihaela. Mihaela, nepoata ta … Vrei o carte din bibliotecă?
Bibliotecă. Ăsta era cuvântul. Mă simt atât de fericit că. Bunicul avea o bibliotecă cu vitrină să nu se pună praful pe cărţi. Fata mă vede fericit şi crede că vreau o carte.
- Asta o vrei bunicule? zice ea luând o carte din bibliotecă.
Bibliotecă.
- Sau vrei asta? zice fata luând altă carte.
E drăguţă şi nu vreau s-o supăr. Ar putea să plece şi eu să rămân fără nimeni. Fără nimeni. Cum se spune? Fără nimeni. Am să-i zâmbesc să nu se supere.
Fata e fericită şi-mi zâmbeşte şi ea, când îmi aduce cartea.
- Uite bunicule, are poze. Uite, aici e muntele. Mai ştii când am fost la munte?
Fata e aşa frumoasă. E bună că stă cu mine. Puţini oameni au fost atât de buni şi răbdători cu mine. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu