Alz 09

Încă o dimineaţă. Mă trezesc. Din nou aş vrea să văd camera mea, din apartamentul meu. Din nou sunt în camera în care patul meu stă în altă parte. Când mă trezesc aş vrea să fiu acolo, dar sunt aici. Orice aş face nu pot fi acolo. Sunt aici, unde sunt oameni care-mi dau medicamente, să uit, să uit de mine, să nu mai îmi amintesc de nimic din ce a fost. E un acum, aşa cum îl vor ei. Eu nu vreau acest acum. Aş vrea să fiu din nou la facultate, să fiu din nou cu colegii mei, să vin acasă şi Adriana să mă întrebe cum a fost azi. Iar eu să spun, plin de mine, a fost greu şi ea să zâmbească. Zâmbetul ei. Oare mai ştiu eu cum zâmbea ea? Oare ea mai există? Sunt oare căsătorit cu ea? Parcă era soţia lui Matei... Dacă eu sunt aşa de bătrân, ea ar trebui să fie la fel. Şi nu mai seamănă cu cea pe care o ştiam. Aşa că ar putea să pună orice femeie să spună că e Adriana. Eram pe o bancă şi mă gândeam ce-ar fi dacă femeia de lângă mine ar fi soţia mea. Ca un joc. Mă uitam cu coada ochiului la ea şi încercam să-mi imaginez. Deobicei pentru jocul ăsta nu căutam femei frumoase. Nu frumoase aşa cum vedea toată lumea. Frumoase. O femeie care zâmbeşte e mai frumoasă decît o femeie frumoasă care nu zâmbeşte. Pe fereastră se vede un copac. Parcă nu era aici. M-or fi mutat în altă casă care seamănă cu cealaltă. De ce ar face asta? Pun mâna pe frunte şi văd brăţara. Nu am scăpat de ea. Şi nici ea de mine. Suntem legaţi unul de altul. Acum la lumină o văd mai bine. E gri şi e metalică. Pun limba pe ea, dar nu are gust. Scrie ceva pe ea, dar nu înţeleg. Probabil e un cifru. Poate că e ceva despre mine. Sfârşitul lumii în care ne vor însemna pe toţi. Poate de asta nu pot scoate brăţara. Semnul fiarei e pe ea. Mă simt prins, fără scăpare. Poate nu vor casa mea, poate vor sufletul meu. Poate i-a pus Fiara. Oare nu or avea şi ei brăţări? Ce s-a întâmplat azi-noapte. A fost azi-noapte? Sau a fost altă noapte care a fost demult. Şi eu acum. În ce an suntem? Mă uit la ceas şi ceasul arată altfel. Normal că l-au schimbat, ca să nu pot să-l citesc. Să nu ştiu cât e ceasul, să nu ştiu când vin ei cu medicamentele. Dar nu au mai fost demult. Poate le pisează şi le pun în mâncare. Şi ce să fac? Să nu mănânc? Acum aş putea să mă scol din pat. Şi dacă mă scol să mă duc unde. Să ies pe hol. Iar de pe hol. Ştiu că era o baie. Şi apoi o cameră mare. Undeva ar trebui să găsesc uşa să ies.
- Unde vrei să mergi bunicule?
- Să merg acasă la mine.
- Dar aici e casa ta, spune nepoata
Oare chiar crede ce spune? Nu mai ştiu cum o cheamă, oricum nu are importanţă pentru că oricum i-aş spune ar zice că nu acela e numele ei. Îşi schimbă numele în fiecare zi ca să mă zăpăcească.
- Da, spun, o fi şi asta casa mea, dar eu vreau să ajung la cealaltă casă a mea.
- Care cealaltă?
- Cea în care stau.
- Unde se află?
Mă uit la ea să văd dacă-şi bate joc de mine. Credeam că ţine cu mine, că vrea să mă ajute, dar şi ea e cu ceilalţi.
- Acolo unde sunt cărţile mele.
- De ce ai nevoie de cărţi?
- De ce nu mă întrebi de ce avem nevoie de cultură?
- Care cărţi? Spune un titlu
Ştiu. Sigur ştiu. Acum m-a luat repede şi desigur că nu o să-mi amintesc. De fapt asta vor şi ei. Ca eu să nu-mi amintesc şi apoi să spună că de fapt nu am avut nici o carte.
- Probabil o să spui că anul ăsta nu am avut nici un curs. Că a ţinut altcineva cursurile mele.
- Bunicule de 10 ani le ţine altcineva. Acum 10 ani ai ieşit la pensie şi a rămas Maria în locul tău.
Deci asta era. De asta îmi dau pastilele. Să uit, să poată lua Maria cursul meu. Să mă zăpăcească, să mă convingă că a fost acum 10 ani. De parcă eu nu aş şti că am avut cursul festiv anul ăsta, să vorbească şi domnul profesor, strigau absolvenţii, eu nu dorisem de la început să vorbesc. Şi pentru că mi-au zis, m-am ridicat şi am vorbit. Şi ei m-au aplaudat.

  

(Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)