Final Alz (prima parte)

Astăzi trebuie să plec. Trebuie să ajung acasă. La mine acasă unde să pot să. Trebuie să fac ceva şi când o să ajung acasă am să ştiu ce. Mă privesc în oglindă. Sunt în pijama. Costumul meu cu care mergeam la facultate. Deschid un dulap, dar acolo nu sunt haine. Prosoape, cearceafuri. Poate au ascuns hainele sub toate astea. De ce să ţii cearceafuri cu prosoape într-un dulap, dacă nu vrei să ascunzi ceva? Scot prosoapele unul câte unul, apoi cearceafurile. La început cu grijă le pun jos. Am scos cam jumătate din ele şi hainele mele nu se văd. Deja simt că mă enervez, nu mai am timp, şi le scot repede şi le arunc pe jos. Dulapul gol în care nu este costumul meu. Sigur l-au ascuns în altă parte. Nu mai am timp. Mă uit prin cameră şi văd halatul. Am să-l iau pe acesta şi când voi ajunge acasă am să mă schimb. Halatul e plăcut la atingere, e moale. Mă privesc în oglindă, şi chiar îmi stă bine. Vor zice că am ieşit un pic din casă să-mi cumpăr ţigări. Deschid uşa încet, mă uit pe hol. Nu e nimeni. Holul mic, apoi sufrageria. Din bucătărie se aud voci. Sper să nu deschidă uşa. Aş fi vrut să fiu şi eu acolo, să aud ce vorbesc. Aş fi vrut să fiu în multe locuri, dar m-am mulţumit să fiu aici. M-am mulţumit? Poate altcineva m-a mulţumit. Mi-a dat ceva să fiu mulţumit, să fiu în mulţime. Să fiu o parte dintr-o mulţime, mulţimile se notează cu litere mari, fie o mulţime A mare din care am făcut parte. Apoi au făcut ceva şi am ajuns în mulţimea B mare apoi în C mare şi în final am ajuns la z mic. Mă simt ca un z mic ce merge prin mulţimea de oameni de pe stradă, unii mă privesc ciudat, nişte icşi care privesc un zet ciudat. Poate că nu zetul, ci halatul zetului îi miră. Să ajung acasă, acasă la mine unde sunt un a sau b chiar dacă mici, pentru că aşa se notează elementele unei mulţimi. Camera mea, un pat o masă şi cărţi puse în. Normal că nu-mi amintesc. Normal în condiţiile în care am luat tot felul de medicamente ca să uit. Şi apoi vor spune că sunt bolnav. Că am boala de uitare. Aş fi vrut să uit multe, să uit femeile care nu m-au iubit, să uit şi să mă trezesc într-o dimineaţă doar cu amintirile frumoase: băiatul meu la 18 ani întrebându-mă despre ce este o relaţie cu o femeie, cum începe şi cum se termină ea. Relaţia, pentru că femeile sunt infinite. La ora asta probabil că mă caută prin casă. Probabil că au intrat în panică. Cine ştie unde aş putea ajunge şi să povestesc despre ceea ce vor ei sa-mi facă. Ce vor ei să-mi facă? Unde or fi pus blocul meu? Sau dacă găsesc blocul oare nu cumva or fi pus apartamentul în altă parte? Să încerc să-mi amintesc. Strada Lizierei, numărul. Ce număr. Nu are importanţă. Dacă voi ajunge acolo am să caut blocul. Domnul cu servietă îmi zâmbeşte şi cred că ar putea să mă ajute. Îl întreb unde e strada, şi-mi arată o staţie de tramvai şi chiar mă ajută să urc. Vă simţiţi bine? Mă întreabă. Da, îi răspund, nu mai ştiam cum să ajung acasă. Aveţi un număr de telefon unde putem suna? Devin mai atent, dacă a fost trimis de ei? Are o geantă neagră, nu poartă pardesiu deşi e cam frig afară. Mulţumesc îi spun, mă descurc de aici. Ar vrea să insiste, mă priveşte atent, dar îi spun mai tăios, mulţumesc, mă descurc. Cum doriţi, îmi spune şi coboară. Nu am mai fost cu tramvaiul de mult timp. Lumea se uită ciudat la mine. (Cristian Pomohaci, informaticaro2000.net)